Dimineață de toamnă…
O briză rece se strecoară
prin geamul întredeschis ce duce spre șosea
și-mi dă fiori
când mă-ndrept spre
ibricul de cafea.

În astă dimineața nu sunt singură,
ci un vizitator neașteptat
s-a autoinvitat
la o ceașcă de cafea,
și-mi șoptește că-mi va ține de urât
și acum și când voi vrea
căci va reveni dimineața
când
îi voi deschide ușa.
Era viața!

O tăcere sumbră îmi face
o imagine clară
în timp ce beau liniștită din ceașca
de cafea amară;
dar viața mai pune o linguriță de zahăr,
amestecă-ncontinuu
și soarbe zgomotos până când spuma dispare
dar norul fin încă se ridică spre cer
lăsându-mă-ntr-o stare
de visare.
Mă izbește în priviri pale
și-mi întinde ceașca-i de cafea,
dar un miros ciudat îmi stă în cale… nu-ndrăznesc să beau,
iar viața se-ncruntă
și la orice încercare-mi de-ai comunica
mă respinge și îmi lasă să plutească
mii de întrebări pe norul transparent…
cât aș vrea măcar acum să-mi răspundă
doar la o-ntrebare,
dar subit viața dispare.

Ceașca-i mă ademenește acum
și gust din ce a mai rămas:
Ce dulce este!
Dar privind în ceașcă doar zațul se mai vede…
Nimic nu mai e peste.