Urmaresc uneori gînduri,
Care sună sus prin stele,
Eu le-așez in rînduri, rînduri,
Pe cărarea vieții mele.

Le culeg cu-n trist, magnetic,
Ochiul obosit se-nchide,
Și de simt ca prind scînteia,
Inima parcă-mi surîde.

Căci ea știe alinarea,
Înveling sufletul meu,
Cu un scut de deprimare,
De la tine, de la rău.

Iar apoi cînd cade pixul,
Þepenesc, plutesc in vise,
Și constat noi universuri,
Urmărind de la culise.

Ea - o zînă fermecată,
Tu - prinț mîndru din povești,
Ce istorie ciudată,
Mîine nici că-ți amintești.

Și dormi strîns la a ta masă,
Ca un leneș ce la ore,
Vine să nu stea acasă,
Și pretinde ca-i dotore!

Ah, mai ai în tine-o boaghe,
Din acel copil zglobiu,
Pistruiat, plăpînd la chipu-i,
Cu nuanțe-n cafeniu.

Da! Mai ai în tine suflet,
Mare... mic... cum să-l măsori?
Și cu toate astea dragă,
Cu el n-o să te însori.

Și de-i aur chiar acolo,
Tu oriunde azi te duci,
Nu-ți procuri nimic din asta,
Nici o zdreanță, nici papuci.

De aceea cauți cheia,
Și răspunsul astei vieți,
Căi ușoare nu există,
Sunt doar seri și dimineți.

Este ca-n a tale gînduri,
La perfect s-o zugrăvești,
Și transcrii portretu-n rînduri,
Este zîna din povești.

Iar o rază rătăcită,
Nu-mi da pace...mă trezesc,
Rosa, lasă-mă cu visu-mi!
Pace? Nu pot, doar iubesc...

Ah, de-ar fi să fiu nebun,
Să transfer povara vieții,
Pe cămășile de forță,
Nopții lungi ori dimineții.

Dar nu pot, am jurăminte,
Dar nu pot, mai sunt în viață,
Am în suflet și-l voi scrie,
Căci nebuni sunt mulți la piață.