Câtă minciună-i adevărul cu suferința-i creatoare
Și-i prea târziu să-mi folosească un adevăr mințit o viață,
Cel ce-l discern din rău avut să n-am puteri de denigrare
Și mi-e exemplul cert, palpabil că pe-alții soarta îi răsfață.

Din rău în rău când merge totul și tot aștepți să se sfârșească
Dar tot el e doar o-amăgire de început ce nu se leagă
Și pică iar în disperare ce suflet, trup stă să rănească...
E semn că totu-i incurabil și întâmplarea nu se bagă.

E-atât de adunat neșansă se mărgelând pe lanțul greu
Ce ține ancora de fund să-oblige la inert speranță,
Ba mai mult înspre abis să tragă se adâncind mereu, mereu
În prăvălire-n anoxie când te pierzi tot, îți pierzi creanță.

Ai vrea să te ridici, nu poți și biciul picură în fluviu
Cum e hipnoza neîntreruptă; trântit la sol în oarbă transă
Și aștepți din somn să te înalți, să răbufnești cum un Vezuviu,
Tânjind neputincios norocul să-ți dea un deget... să-l prinzi șansă.
23.01.2012