în dimineața aceea

reușisem s-ajung cumva la un mal, mă priveam

tridimensional, nu găseam legăturile, cuțitele

se topeau în nevăzutul de jos, în cercuri, ea, marea,

se urca toată în golul de dinainte stabilit, uimit...

nu iubești? surâdeau valurile, păi… da, ba da, ca și cum nici n-aș ști, fi…

asta e! când intri acolo, o să găsești un aparat, apeși replay, apoi

mai trebuie să înveți să respiri sub apă, nu te agita, mai rău îți faci!...



lin… râuri incandescente, venele mele, îmi desenează mâini, ochi, litere…

tu ești, ești, îți văd aievea privirile întoarse pieziș, arse,

aerul dintre eu și mine, comprimat, anulat,

e o fereastră strâmbă spre holul de spital de unde se vede marea…



și iar pescăruși, albatroși, nori contorsionați, îi fac eu norii

îi fabric cu fire prelungi rămase de la pod, știi, podul albastru

de pe care am căzut, m-am aruncat cu o seară înainte

hotărâtă să fiu, să fiu prin singura metodă știută…



în dimineața aceea cu tristeți

reușisem s-ajung cumva la mal, m-am ridicat, mi-am luat avânt și:

ce frumos e aici la voi, picături! tu ești tu, iar eu sunt tu, iar eu, noi,

marea...