nori cirrus dispar în vaier de vânt
seninul aproape fluid închipuie calea de îngeri
am luat de la ibiși obiceiul suirii
ating orizontul si scriu pe zăpădă
un singur cuvânt omonim
cristale sfărâmă-n condeie răceala
fractalii alb-negru mă-nconjur
mi-e glezna casantă și ochiul la fel
întunericul piere în joc de lumini
pornit spre niciunde doar vântul mai geme
cu zimți de argint își cântă balada în cruci netăiate
copacii trosnind la vârfuri atât de firesc se ating
furios este albul surâd și totuși mi-e frig
filigrane rotund levitează sub pleoapă
schimb unghiul
clopoțelul tresare când trece un înger
mai departe înșir semințe de pin
subțiată și sfoara se prinde de-un mugur
îl întorc cu privirea în ram
mersul pe jos reapare întrebările vin
stângaci le trișez e glezna de gheață
semn acut în absență încep să mă simt
întorc pe altar un pumn de zapadă cu nervuri la vedere
întins de părintele meu când linia vieții abia se forma
străbat îndărat labirintul fractalii și umbra dispare
în alb nesfarșit