Într-un oarecare colț se-aud
picături de apă zdrobind tăcerea din cameră.
Covorul moale se-așterne pe tălpile mele,
sperând
că în noaptea asta va dormi cu ele.
Ceilalți încă n-au venit.
Mă simt așa de singur aici,
n-am pe nimeni cu care să vorbesc;
papionul de lângă cămașă
nu-mi mai cunoaște vorba
iar foile sunt surde.
Din când în când se mai aud mașinile pe stradă
cum ciocnesc pneurile de piatra cubică,
din când în când
mai troznesc minele de la creion
deranjând somnul cărților necitite de veacuri
iar licăritul ambulanțelor
se mai ia la-ntrecere
cu sunetul stelelor.
Sunt un pas mai aproape de cer,
o bătaie de inimă
mai aproape de amintiri,
sunt o lacrimă mai departe de gelozia pământului ăsta,
sunt tot ce n-am vrut să fiu vreodată
dar tot ce-am sperat s-ajung.
Că nu plâng, nu e vina mea...
nu demult mi-am vândut ochii
pentru niște reclame cu vise
neștiind că n-o să le pot vedea vreodată.
Se mai arde câteodată pâinea
în toaster
și mă bufnesc amintirile pe obraji
cu dimineți cu soare, unt și Bob Marley.
Dar cât să m-ajung?
Oare cât vor mai plânge picăturile dușumeaua?
Câte zile voi risipi
în nopțile mele lungi, fără nimeni?
Și când voi înceta
să mai cred că dragostea
e o farfurie cu mâncare bună?