Pe chipul sculptat cu codițele-n ani
bucuria traversează porii cuminte
pictează ca pe vremuri
în praf de stele caruselul verde.
Plastilina preatârzie mai modelează încă
castele veșnice.

Te așez în cuvânt, cu rimă,
îți pun flori de nu mă uita
la reverul zilei din care vii.

Îmi zâmbești
ca și cum am fi pe stradă
poeți fără cuvinte,
ca și cum ai veni
din poveștile cu turtă dulce
sau nu știu care anotimp,
cu șosetele prea scurte
și gleznele prea desculțe.

Treci la braț
cu craiul de ghindă verde
pe care l-ai iubit o clipă...
În somnul meu
zbori ca întâmplările cu nisip
la malul mării.

Te voi căuta mereu
în acel oraș fericit
cântând pe străzi,
vei juca șotron
cu visele scrise-n copilărie,
cu pantofii de lac
sclipind cuminți
în orice iarnă va fi să vină.

Când te voi găsi
îți voi deschide ferestrele
să-ți ningă fulgii
peste cuvinte,
îți voi inventa mereu
o viață la fel de minunată
ca un final de poveste.