Te-ai cuibărit în tine
ca o țară străină desculță
peste care plouă inconștient.
Îndoiala ți-a învățat pe de rost
celulele trupului, măsura tălpii.
Copacii ard ca jarul,
hazardul îți leagă ochii
pios, ca un refren cuminte.

Știi, dacă vinzi stelele
îți poți cumpăra un basm
cu paginile deschise.
Te dezbraci de pielea de ieri
mai caldă cu o îngenunchiere,
cu o virgulă nepusă..
Nu e ușor să evadezi
pe o ușă închisă de tine căndva
nici să asculți iarba
purtând aceeași plecare...

Singurătatea curge prin trupul tău,
îți încovoaie vertebrele,
îți alungește obrazul frumos.
Tu nu faci decât să aduni fragi,
fragi mulți
în batista despăturită în palmă,
pentru că nu știi oricum
unde locuiește iubirea
unde-și petrece nopțile
tăcerile
unghiile prelungi crescând
ca un cod galben de suflet.

Þi-a rămas ochiul agățat
de amarul singurului vis.
Viața te strânge de mână obraznic
încearcă să-ți oprească plânsul
cu genunchii strănși.
Înserarea mai clocotește
petalele frânte în tine.
Îngerii înghit boabele de rugă
ale pietrelor cu adânc cu tot...

Poți locui viața rostogolindu-te
în zăpezi pretutindeni albe
sau poți face dimineața devreme
cheta la fericire.
Va rămâne visul
unde trebuie să adormi
și să-ți fie cald,
mâna întinsă cu batista împăturită
și poate virgula nepusă la timp.

Elena Laura Bumbac