eu nu mă-nchin
în fața unor icoane
în care dumnezeu e ținut prizonier
strigătul neputinței lui
îmi topește flacăra lumânării
și mi-e teamă
cu atâția oameni în jurul meu

n-am s-o fac niciodată
mi-e teamă că o să mă doară ochii
privindu-i teama
înlănțuită în vopselurile șterse

n-am să mă-nchin
chiar dacă
mi-ar sări în inimă sfinții de pe tavan
și mi-ar lua de-acolo copilăria și jocurile lego
te privesc cu ochii unui înger
din aceia care au crezut
că e mai bine pe pământ
că e mai bine să mori să iubești să respiri praf
și din nou să mori
numai că în loc de aripi
eu îți las ultima noapte petrecută sub buzele iubitei mele

doamne iartă-mi neputința de om