Îmi spuneam că
nu are rost să o caut
cu lumânarea
ori cu bricheta aprinsă
chiar dacă văd totul prin ceață
și de nimic nu pot să fiu sigur.


Mă aflam la început de drum
și un zeu neîndemânatic
se chinuia să mă strivească
în picioare pe o insulă de asfalt.
Afară erau minus unsprezece
înăuntru – fumatul interzis.
Timpul ne încuiase într-o cutie
și a aruncat cheia.
Stăteam sub o boltă metalică
unul în spatele celuilalt
stăteam și-i ascultam
pe cei mulți cum se vânzoleau
între pereții asudați
asemeni unor insecte excitate
de propriul zumzet.
Ne împotmoleam
după fiecare sută de metri
în trafic și în zăpadă
cei din față cădeau pe spate
cei din urmă se aruncau primii
cu fruntea înainte
după o frână
în golul cuvintelor
se înghesuiau fără jenă
unii în inimile celorlalți
își umpleau reciproc gurile
cu vorbe alb-negre
dulci moi și lipicioase
asemeni unor felii de tort
cu frișcă și ciocolată
în acest timp autocarul
pe jumătate gol ne hurduca
din groapă în groapă
înspre ieșirea din capitală
pe când umbrele noastre –
tăcute prăpăstii în noapte –
se adânceau tot mai tare
pe buzele celorlalți
cu nume cu tot.




27.06.2015;
22:02