Trosnesc în sobă inimile de stejar
Când toamna-și face lin bocceaua;
Pe cer de sticlă stele firave tresar
Știind de norii ce-or aduce neaua.

Un biet poet uitat de lume, solitar
Își duce pașii spre ieșirea din oraș.
Îl văd țigănci cu umbletul sprințar
Ghicind că el e visătorul pătimaș.

El rime mormăie ca într-un delir
Câtă paloare e pe fața sa crispată!
Îl strigă răgușită buha în cimitir;
Romanticul către morminte cată.

Ce nelumesc se înclină nucii goi
Și lampadare chioare par grotești.
Gem crengi ca-n vremuri de apoi,
Hainul vânt le suflă sumbre vești.

Dar visătorul pe colină se așează
Unde lumina e-o anemică lucire
Iar tainice visări din minte trează
Se scurg în melancolică șoptire.

Deodată o siluetă vine spre poet
Când luna peste deal apare strajă.
Doar iele încinse în dansul desuet
Îl văd cu toamna tristă la o vrajă.