Uneori, este mai bine să spui „adio”,
Ca mamei când îi stai la căpătâi –
Adio, părinte drag, du-te la el,
Că la mine n-ai vrut să șezi.
Îmi aduc aminte de ziua în care am deschis ochii,
Ș-apoi i-am închis degrabă,
Ca un popândău ce iese, temător, din glod.
Erai acolo...eram doar noi doi cu tata.
Unul cu lacrimi, altul cu patimi.
Am supt de la tine lapte, că amărăciune n-aveai. Nu-i nimic, am eu destulă.
Și încă am, pentru că nu tu poți să ai.

Mai ții minte, mamă, când ți-am spus de moarte?
Erai mirată ca atunci când ai aflat că mă ai pe mine-n pântec.
Dar nu știai că sunt viu pentru amândoi.
Acum plângi, atunci zâmbeai în somn.
Acum somnul este zâmbetul tău.
Îmi pare rău că nu ți-am scris un epitaf,
Sau că n-am vărsat o lacrimă.
Erai acolo, dar de nicăieri.
Mă uitam la tine și mă gândeam,
Cum se simte zgârciul de pui atunci când îl zdrobești între măsele.
Mă durea, dar tu oricum nu simțeai nimic. Vidul e degeaba.
Dormi ușor, mama mea. Dormi în tihnă că nu te voi trezi.
Dormi cu zilele, dormi cu lunile, dormi cu mine.
Adio, mamă! Ne vedem la tine-n vis.