Aș vrea să mă fac mic și să strig,
să urlu de-ncântare,
Dar oricât aș spera, s-o simt nu pot,
ce tristă întâmplare.

În liniștea încleștată, c-o fundă să mă legi
Ca Mobius, de poți, cuprinde-mi brațul.
Nimeni nu a rămas de printre regi,
Căci ploile ne-au stins. Se strânge lațul.
Mă arunc de sus, s-aterizez în stele,
Chiar de voi găsi numai zodii seci.
De am să cad, să razi, și să îmi ridici schele
Nimic nu ai să simți, doar mâinile-mi că-s reci.

Și-am să le-ntind spre tine, să te știu
Să aflu, să cunosc, să dor, să mor.
Când nimeni n-a rămas, o ramură să-ți fiu
Și o frunză, o petală, căzute pe sicriu.
Un vers să las, să te ascund
În cuvinte puține, scrise la masa scundă.
Un deget mă atinge, ca picătura-n undă
O urmă lasă însă: de pustiu.