Dim cuvinte fără stele
surp vorbirea umbrei mele.
Din avântul de cădere,
spre-nceputuri de părere,
umbra doarme, în foneme,
cu fantoma unei steme.
O, părere! Nu, părere!
Arde pielea umbrei mele
cu fum alb, ca de himere.
O, părere! Nu, părere!
Cu fum verde ca de iarbă
când ridică primăvara
viața, iar, din amorțeală,
soarele dă, iar, pedală,
și copiii fug pe dală.
O, părere! Nu, părere!
Cad cu scrumul zilelor
prins de brațul zorilor
până'n ceasul norilor.
O, părere! Nu, părere!
Din cuvinte necioplite,
neiubite, nerostite,
de mulțimea celor fețe
ce n-au timp nicicum să învețe
că brațul de m-a prins,
al ceasului preotese,
stau la pândă să-i înhațe.
O, părere! Nu, părere!
Scurs mă mistui de zăbrele.