Strălucește soare peste albul pământului
se topesc cărări
când infinitul este
însăși inima ta în jurul căreia ai crescut om
între toți ceilalți oameni frumoși construiți sub cer

pândesc dragostea cum șterge din lacrimi fostului mare abator alb
unde moarte nu mai există și nici timpul nu îndrăznește măcar să atingă
din vârful aripilor

se deschid cărțile
fiecare cuvânt primește o inimă și fiecărei inimi i s-a dat un om
pe care să-l îmblânzească după puterea sa

te zăresc în mine
împletind flori în zăpadă la mormântul din vis
și atunci am certitudinea că Dumnezeu a făcut dragostea să intre în noi
ca un sâmbure înjunghiat
ce își coboară rădăcinile
intrând în carne
tot mai adânc.