se adună o mulțime de femei frumoase
care aruncă cu pietre în mine
aproape că mă nimeresc
dar niciodată pe deplin
și nu înțeleg de ce
nici măcar nu le întreb de ce le aruncă
de unde au apărut toate pietrele alea în mijlocul orașului
cine le-a pus acolo
de unde ies toate femeile alea frumoase
de ce tocmai atunci când plec eu la serviciu dimineața la prima oră
toate atât de frumoase toate atât de chic
în rochii de seară
atât de dimineață
întuneric
dar ele mă așteaptă
nu zic absolut nimic
mă rog uneori să mă nimerească una mortal
nicio șansă evident
iar seara mai sunt doar câteva dintre cele multe
nu le știu numele
tare aș vrea să le invit la o cafea
mă rog să le cunosc
poate să și fac dragoste cu câteva
dar ele nu mă nimeresc
asta mă deranjează cel mai tare
uneori
în zilele mele libere
mă trezesc doar că să mă duc acolo lângă metro
le văd mă bucur mult că le recunosc
dar ele sunt placide
unele își scot din poșete rujurile altele oglinjioarele
se fardează cochet
ca și când se pregătesc să nu mă nimerească iar
mi-e atâta ciudă
mi-e atâta ciudă că nu mă nimerește niciuna mortal
în diminețile alea triste când mă duc la serviciu
încât le strig tare pe nume inventate
dar ele nu mă observă atât de absorbite să devină și mai frumoase
mai mortale