așa cum pentru o omletă trebuie să spargi ouă,
ca să te faci înțeles trebuie să spargi capete. altfel cum să priceapă
că tot ce am gîndit despre noi pînă acum trebuie distrus
pentru a lăsa să vină ce urmează să se întîmple. pînă și universul a început cu o explozie,
tot așa începe cu adevărat și viața.

oasele realității nu se văd, se simt doar durerile fracturilor. cum spunea bukowski
totul o să dispară, ba chiar foarte repede. bucură-te de durere
ea e limba vieții.

stai toată ziua cu telefonul în mînă, ai o așteptare continuă. poate sună, poate un mesaj.
așteptarea accentuează singurătatea și e bine să știi că mereu suntem singuri
chiar dacă uneori pare altcumva. dacă n-am fi singuri n-ar mai fi necesar să comunicăm,
să ne atingem, să iubim. ca să te cunoști pe tine, nu ai nevoie de ceilalți.

pădurile cîntă. în timp ce cresc, copacii produc sunete. mai sunt frunzele în bătaia soarelui
în bătaia vîntului, mai sunt țipetele cînd pornesc drujbele.
acolo de unde vin eu nu e teamă, e o treroare continuă, adevărata natură.
mereu pregătiți pentru apărare. află că și prietena ta cea mai bună se uită pe furiș
la noul tău iubit.

sunt singur și gol și nu aștept pe nimeni să mă mîngîie
nu aștept nimic să mă umple,
nu aștept nimic.
aici la mine, goliciunea mea coboară în altă goliciune, pentru că noi, cei de aici
suntem asemenea stelelor. universul crește, distanțele cresc. se creează depărtarea.
două goluri fac unul mai mare pentru că noi nu suntem cei de azi.
creștem sau putrezim.

zicea unul, cine sapă o groapă, e dator s-o umple, altfel a săpat un gol.
cine sapă o prăpastie, o sapă pentru sine.
afidele explodează împreună cu prădătorii lor.
în lumea mea moartea nu promite nimic. cel mai crunt e să știu că n-am să te mai văd niciodată.
ca și cum ai murit.