după ce trăisem ziua ce nu se trăiește
trebuia să dorm noaptea în care nu se doarme
în timp ce apunea soarele care nu apune niciodată
răsăreau stelele care nu se vedeau pe cer
și luna cu bagheta ei fermecată care strălucea pentru prima
oară pe bolta întunecată mîine nu va mai străluci fiindcă e o lună
de unică folosință – un soi de inspirație pentru o capodoperă care
nu a fost recunoscută de nimeni eu mă întind pe patul meu
cu un singur picior și mă gîndesc la un gînd imposibil de gîndit
mă apropii de masă ronțăi o bucată de pîine uscată imaginară
ies afară și strig cît mă ține gura despre un lucru ce nu s-a
spus în veci apoi mă întorc mă așez la masa de lucru
în fața mașinii de scris care bate doar o singură literă și scriu
poemul care se citește fără a fi scris...