Pleoapele se-ncolăcesc miloase
Pe ochii fericiți că au fost dați uitării…
Pentru incă o noapte.
Și respirația se încăpățânează
Să câștige dreptul de a se mai osteni o dată.
Repetată, sacadată, pe ploaie și pe arșiță,
Îngrămădită, ghemuită pe fondul uitării,
Parcă foșnește…
De ce nu respiră doar joile impare
Când eu nu am timp să- i aud?!
Sunt una de- a lor…
Visul deschide nările, le frământă, le dospește…
Și respirația năvălește furioasă
Încoace și încolo…
Doar, doar s- o plictisi.
Cât aș vrea acum să adorm și eu.