cerșetorul din parc
vine în urma mea
atât de aproape de călcâiul meu drept
încât îi simt respirația invadându-mi primele ore

vorbește în șoaptă cu însoțitorii mei
pe care nu apuc să îi întâlnesc niciodată
întrebând copacii ascunși sub trotuare
când vor veni cosașii
să le taie sânii înverziți de bucurie

când ajungem în dreptul bisericii
își întoarce buzunarele pe dos
și ridică bucuros din umeri
Dumnezeu îl recunoaște
și ne invită în chilia sa strâmtă
înghesuiți unii în alții
povestim evenimentele ultimului weekend
eu făcusem câțiva pești să vorbească despre norii destrămați în luciul apelor
cerșetorul a mai învățat trei nume noi de străzi fără cerșetori
iar dumnezeu a ascultat ore în șir aceeași liturghie
ne despărțim spre seară de dumnezeu
cu regretul comun că nu i-am adresat iarăși
nicio întrebare

călare peste umbra mea cerșetorul
își întinde la despărțire mâna în mine
și mă mângâie ușor pe inimă
mă gâdil așa de tare încât mă cutremur ca un clopot
auzind aurul cum sună străin între coastele mele

în somn îmi amintesc identitatea însoțitorilor mei
sunt liniștit că am lăsat vorbă să nu fiu trezit nici măcar la sfârșitul lumii