am luat lumină din lumina și întunericul nostru
- inter me ipsum et meipsum (între eul treaz și eul celui aflat în timpul somnului)



va fi nevoie să trăim astfel rupți de floarea tinereții
rupți de secrețiile împărătești ce îl îmbracă pe rătăcitor
numărând trupurile pe care le-am lepădat
ca pe niște ovule din petale afrodisiace pentru cel ce
ne-a izgonit din simțuri și limite în deșert
cuprinși de friguri în nebunie întrebându-ne sufletul
în câte sertare se împarte liniștea
precum o amărăciune închisă în semințele
ferecate în fructe și planete din care lumina țâșnește
ca să nu ne sfârșim în ecranul de beznă
(„moartea nu ne răpește de lângă umbră precum vântul
ci ne redă jumătatea imagine mângâiată iubind colosal ficțiunea
despre neatingerea de ceilalți”)
cumva zborul e o ieșire din lâncezeala de târâtor dilematic
ce nu și-a cunoscut stăpânul și noaptea
pe care olarul o învârte în jurul pământului lucios
până ce forma coboară în roată și o rostogolește
ca pe un căuș din care vom bea înțelepciune și rouă
vom urca smulgând din noi părțile care tânjesc la nemurire
aruncându-le ca pe lest drept hrană celor ce cad în dorul de altul

vom fi nevoiți să plecăm dimineața devreme
când somnul încă stăruie în noi ca o mâncărime
trezirea din starea de inimă dezacordată
uimirea că auzul vine din alt univers iar văzul
ne captează într-o galaxie de mărturisitori
ce se împovărează cu imaginea limpede a adevărului
neliniștea curgând din mirosul de minte pătimașă fără sex
cu care monada în eroare se coboară la dyadă
precum o încremenire ce se divide în surcele de palpit
(„căci nici nu știam dar nici nu învățasem
că răul nu este substanță ce arde precum focul
nici mintea noastră nu este binele suprem și veșnic
același cărăuș binevoitor ce ne saltă în spinare povara și căderea”)
vom fi nevoiți să culegem din noi doar fărâmele de lumină
geode în care amărăciunea încă nu a săpat gurile de copii ce hrănesc
ființa cu iluzii despre ruptura timpului de judecată
cum se desprind din prezent clipe ce măsoară
vocile când se așează pe umerii noștri gheare de condor

(„călătoria a început pe pământul nevăzut neîntocmit
căci pământul fără ochi din text a căzut și astfel cuvintele s-au arătat
ca niște minți lucrătoare de acoperământ
așternut peste singura parte a lumii ce nu se acoperă decât cu cerul
pământului văzător rumenindu-i chipul”)
va fi nevoie de fiecare dintre noi pentru a lua lumină
când fiecare se va goli de abis și se va umple de cioburi
pentru că niciodată aprinderea nu trebuie să fie un gol nemăsurat
ci un preaplin de arși ce se umflă și explodează
plinul celor arși de vii de iubirea combustibil când ne petrece
dintr-un trup în altul ca pe foetuși mumii și ne mângâie cu vorbe care îl izbesc
pe cel care ne iubește pe toți și ne omoară din dragoste înviindu-ne
în înfățișarea sufletului acum și în veacul vecilor nimic de nimic amin


Angela Furtună

30 aprilie 2008