Un urs, cândva alb, cu ochii de tăciune
Se uită fix înspre tavan
Din coșul cu jucării murdare.
A spus ceva, sau mi se pare?
E plușu-i negru de atâta joacă
Și răvășit,
Dar sticlele din ochi, sclipind nisip,
ÎI licăre de-un dor aprins după copil.

Ursul de pluș, un suflet trist,
Cândva, fu star de cinema
În patul cu zăbrele pe afară.
Să-l fi uitat stăpânul de odinioară?
Când i-au mijit tulei sub nas
Și la subraț,
Pe micul sfetnic bucălat, l-a aruncat.
Și-n veci, uitat, e ursul supărat.