nu există speranță în aceste măruntaie de timp
din care ciugulesc când și când
amintiri despre viața placebo a poetului

mă întorc acasă după ascundere
("mâna mea aruncă pe ecran umbra unui caduceu")
ca și cum aș cere copilului din mine să-mi dea o viață artificială
pentru fiirea din text

nu văd cât de aproape e jumătatea cealaltă
reflexul la oglindă de a fi agregat în lumi ce se concurează
prin pozitivități simultane dar fără viitor
("spațiul ce mi s-a dat e doar schița unei minți în expansiune
păpușă cu cortex de păpușar")

văd constelația cum pleacă din trup,
fumul cum se ridică din carne,
pergamentul arterelor cum palpită sub ritm,
textul cum joacă în șinele de ADN,
codul ce multiplică un vis,
văd poezia cum absoarbe toate metamorfozele
caduceul ce spintecă lumea în două
și o lasă să sângereze prin sexul ascuns
înțelegând memoria care inventează trecutul
pentru că viitorul nu există și nu există speranța
de a coborî în clipe cum în trupurile de umbră
("când plec, las lumina aprinsă pentru cel ce se va naște
din gândurile mele")

o, halucinație că sunt vie și plină de sens,
îmi adun măruntaiele în creierul care cerșește un trup
cu care păpușarul mă pune să joc femeia din sufletul meu