unde aș fi putut să ajung
de-a lungul acestui firicel de apă
înotând cu aripile mele de rechin?
dar m-am trezit totusi pe țărmul
unde Charles Bukovski avea o erecție grandioasă
numai privind mamelonul
pe care moartea mea
și numai a mea
mi-l vâra în gură matern
diabolic atentă cu mine
și numai cu mine
pentru ca eu să încep să gust câte puțin din toate
frunze de fum și furnici cu piciorușe de iederă
crusta de mușchi a muntelui singuratic
cenușa actelor ratate
vise despre eșecul vieții de înger
carne din cuvintele scrise de măcelarul universal
pentru ca eu să găsesc că moartea e adorabilă
negația e mângâiere
regresia materiei nu doare
neantul e un voal de neînceperi fascinante
nimicul din mine e lumină
iubire năucitoare
cu cocoașă și păr
și toate aceste gusturi să-mi vină dintr-o constelație
prin acest sfârc al dimineții
promițătoare de delicii
când stau să mă nasc din nou femeie
din femeie parte rușinoasă a creierului
de Dumnezeu bărbat cu care aripile mele de rechin
înoată în apa poemului
tulburându-l


și unde ar putea să mă ducă
răzvrătirea
pornind din mine în alta și în altul
din aceste adevăruri
cuvântul - o pasăre înalt zburând
exilul - o pasăre înălțătoare
mi-am scris tatuajele acceptând
că cel ce se exilează în cuvânt
e cel înălțat ce se înalță mereu
încă mai sus zburând către înalt
fără încetare
dar niciodată revenind pe pământ
eu dorm în minte în mine în zbor ca și el
și nici nu știu cânt trece gustul lumesc al iubirii
precum o frescă ce se diluează în privirea pietrei
iar aripile mele de rechin știu deja să navigheze
prin picătura de înălțare
căci nu de exil muream
ci de locuirea exilului prin cuvinte
foarfece ascuțite
retezându-mi sfârcul
rădăcinile
țăișul sufletului și al minții
punându-mă apoi să le mănânc și să le scuip
în cerul răvășit al poemului
cum într-o lume stinsă
murind de foame
dar înviată în exilul din cuvinte