Copila cu ochii veșnic înmugurați de lacrimi
Privea amăgitor spre cel mai eclatant astru.

Prizonierul mârșav al acestei lumi
O întrebă rânjind dacă ar vrea să ajungă acolo sus precum ceilalți evadați.

Ea îi răspunde cu voce tremurăndă că poartă cu ea calvarul morții
Și că-i este imposibil.

-Dacă îmi dai inima ta îți voi da scara ce duce spre eternitae!

Și ochii înmuiați în sucul tristeții
Căpătară flăcări de dorință și satisfacție.

Astfel primi scara și începu să urce cu sete.
Cu cât înainta cu atât lemnul scotea ghimpi mai puternici
Care-i răneau trupul ostenit.
Dar își spunea:
-Mai am puțin, puțin mă mai desparte!
Ajunse la astru și cum pășii săbii ieșiră de pretutindeni
Sfâșiindu-i carnea crudă și făcand-o să scoată un sunet asurzitor.


Prizonierul mârșav privea de jos satisfăcut
La chinul etern la care era condamnată.