Hai să-ți împletesc în priviri
dulci-albastre-suave amintiri,
să-ți cânt, să-ți râd a fericire,
să-ți conturez pe buze împlinire.

Þi-e teamă de-ai amorului fiori,
în care tot mustești singurătăți și zori,
înlănțuind miracole și cast,
ce-ți izvorăsc șoptind a fast.

Imaginează-mă în râuri și șuvoaie argintii,
ce rar ițesc în curcubeuri vii
și nori albastri de-armonie
pe un crâmpei de bucurie.

Mă iartă, dar, de mi-e atat de teamă
să nu pătrund în efemera faimă
de om-neom ce-și trage slab tristețe
din scoarțe acre și povețe.

Mi-e frică și amar de suferință,
a mea, a ta și-a lui, de năzuință
și de blesteme aruncate în stihii,
de oful tău și-ale trecutului stafii.

Nu știu să-ți spun mai bine-acum
ce mult aș vrea, cât timp, cât drum
de străbătut ar fi. Dar stiu că mor
încet și lent de tine și de-al tău fior.

Nu mă pricep să strig mai tare,
să chem întregul cor de îngeri și chitare,
să-ți spună ei și să-ți arunce-n zare
ghirlande străvezii de gânduri clare.