agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4816 .



Muntele strigoilor
poezie [ ]
nuvelă romantică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gustavo_Adolfo_Bécquer ]

2009-01-13  |     |  Înscris în bibliotecă de Maria Pilchin



I

În noaptea Sâmbetei Morților m-a trezit din somn, la nu știu ce ceas, dangătul clopotelor. Glasul lor monoton și etern mi-a adus aminte această legendă pe care-am auzit-o nu de mult în Soria.
Am încercat să adorm din nou. Cu neputință! Odată îmbol¬dită, imaginația e asemeni unui cal care-o ia razna și pe care-n zadar îl mai tragi de frâu. Ca să treacă vremea, m-am hotărât s-o scriu, ceea ce am și făcut.
Am auzit această poveste chiar pe locurile unde ea s-a petrecut, și am scris-o întorcând capul cu frică de câte ori auzeam zăngănind geamurile balconului, zgâlțâite de vântul rece al nopții.
Fie ce-o fi, acum am pornit!
— Legați cânii, dați zvon cu trâmbițele să se-adune vânătorii și să ne întoarcem în cetate. Noaptea se apropie, și e ziua Tuturor Sfinților, și ne aflăm pe Muntele Strigoilor.
— Așa de repede ne întoarcem?!
— Dac-ar fi altă zi, n-aș fi plecat până ce nu terminam cu haita asta de lupi pe care ninsorile din Moncoyo au alungat-o din vizuine. Dar azi nu-i cu putință! Nu peste mult va toca de vecer¬nie pentru Templieri și duhurile celor morți vor începe să tragă clopotele în bisericuța de pe munte.
— În bisericuța aceea ruinată! Bah! Vrei să mă sperii?
— Nu, frumoasă verișoară! Tu nu știi câte se petrec în țara aceasta, căci nu-i nici un an de când ai sosit aici de departe. Înfrânează-ți calul, îl voi aduce și pe-al meu la pas, și pe drum îți voi istorisi această poveste.
Pajii se strânseră în cete vesele și gălăgioase. Conții de Borges și de Acudiel încălecară pe magnificii lor cai și împreună porniră în urma fiilor lor Beatriz și Alonso, care mergeau înaintea grupului, la oarecare depărtare.
Cât ținu drumul, Alonso istorisi cu aceste cuvinte povestea făgăduită:
— Acest munte ce se cheamă azi Muntele Strigoilor a apar¬ținut Templi¬erilor, a căror mănăstire se zărește acolo, pe marginea râului. Templierii au fost războinici și monahi totodată. După ce a cucerit Soria de la arabi, regele i-a adus din țări îndepărtate, spre a păzi cetatea la hotarul dinspre pod. în acest chip aduse mare jignire nobililor din Castilia, care ar fi putut singuri s o apere, așa cum singuri o cuceriseră. Între cavalerii noului și puternicului ordin și nobilii din cetate a mocnit câțiva ani, și în sfârșit a izbucnit, o ură profundă. Cei dintâi își hotărniciră acest munte, unde aveau vânat din belșug pentru nevoile lor, dar și spre desfătare. Ceilalți se hotărâră într-o zi să pornească o mare hăituială la hotar, în ciuda asprelor opreliști ale popilor cu pinteni, cum îi numeau pe duș¬manii lor. Glasul amenințărilor spori și nimeni nu mai putu să-i potolească, pe unii de a vâna cu orice preț, pe alții de a-i împiedica așa cum hotărâseră. Expediția pregătită a fost dusă la împlinire. N-aveau s-o țină minte fiarele pădurilor. Ci dimpotrivă, n-aveau s o uite mamele, căci îmbrăcară lungi straie cernite după feciorii lor. N-a fost o vânătoare, ci o bătălie înspăimântătoare: muntele întreg fu semănat cu cadavre. Lupii, care ar fi trebuit să fie atunci exterminați, s-au bucurat de un festin sângeros. În cele din urmă, interveni, cu autoritatea sa, regele; și muntele, prilej blestemat al atâtor nenorociri, a fost părăsit, iar bisericuța călugărilor, ridicată acolo, și în al cărei pridvor au fost astrucați laolaltă prieteni și vrăjmași, începu să se ruineze. De atunci se spune că în noaptea morților începe să bată singur clopotul bisericuței, și duhurile celor răpuși, înfășurate în giulgiurile lor, aleargă ca-ntr-o fantastică vână¬toare, prin râpi și mărăcinișuri. Cerbii încep să mugească cu mare spaimă, lupii urlă, șopârlele scot șuierături înfricoșătoare și a doua zi se pot zări pe zăpadă urmele picioarelor osoase ale scheletelor. De aceea în Soria i se spune Muntele Strigoilor și de aceea am ținut să ieșim din hotarul lui înainte de-a se lăsa noaptea.
Povestirea lui Alonso se termină tocmai când cei doi tineri ajungeau la capătul podului ce ducea la cetate. Acolo îi așteptară pe ceilalți, care, după ce se alăturară celor doi călăreți, se pierdură pe ulițele strimte și întunecoase ale Soriei.


II

Slugile sfârșeau de strâns mesele; înaltul cămin gotic al palatu¬lui conților de Acudiel arunca o vie lucire, iluminând grupuri de doamne și de cavaleri care în jurul focului stăteau ca de obicei de vorbă, în timp ce vântul biciuia vitrourile ogivelor salonului.
Numai două persoane păreau străine de conversația generală: Beatriz și Alonso. Beatriz urmărea cu ochii, pierdută-n gânduri vagi, capriciile flăcărilor. Alonso privea reflexul focului scânteind în pupilele albastre ale Beatricei.
Amândoi păstrau de o vreme o profundă tăcere.
Duenele istoriseau despre noaptea morților, povești neguroase în care stafiile și arătările jucau rolul principal; și clopotele biseri¬cilor din Soria sunau în depărtare cu un dangăt monoton și trist.
— Frumoasă verișoară, rosti, în sfârșit, Alonso, rupând lunga tăcere dintre ei, în curând ne vom despărți; poate pentru totdeauna; câmpiile aride ale Castiliei, obiceiurile ei necioplite și războinice, straiele ei simple și patriarhale știu că nu-ți sunt pe plac; te-am auzit suspinând din când în când, cu gândul, cine știe, la vreun adorator din țara ta îndepărtată.
Beatriz făcu un gest de rece indiferență; un întreg caracter de femeie se dezvălui în acea disprețuitoare strângere a buzelor sale subțiri.
— Sau poate te gândești la fastul Curții franceze unde-ai trăit până acum, se grăbi să adauge tânărul. Oricum ar fi însă, presimt că nu va trece mult și te voi pierde... La despărțire, aș dori să porți cu tine o amintire din parte-mi... Îți amintești de ziua când am fost la biserică spre a mulțumi lui Dumnezeu că ți-a redat sănătatea pe care-ai venit s-o cauți în țara asta? Micul giuvaer care ținea prinsă pana pălăriei mele țin minte că ți-a subjugat privirile pentru o clipă. Ce bine i-ar sta, dacă ar prinde un voal pe părul tău negru! L-a mai prins pe cel al unei mirese; tatăl meu l-a dăruit celei care mi a dat viață, și ea l-a purtat când a pășit în fața altarului... Vrei să-l primești în dar ?
— Nu știu dacă în țara ta, răspunse frumoasa fată, dar în țara mea un dar primit îți leagă voința. Numai într-o zi de sărbă¬toare se poate primi și doar din mâinile unei rude... care, chiar la Roma de-ar fi să fi fost nu se poate întoarce cu mâinile goale.
Tonul rece cu care pronunță aceste cuvinte îl tulbură o clipă pe tânăr, care, când se mai însenină, spuse cu tristețe:
— Știu, verișoară; dar azi e ziua Tuturor Sfinților, și printre ei e și ziua sfântului tău; zi de sărbătoare e azi, și de daruri. Vrei să primești darul meu?
Beatriz își mușcă ușor buzele și întinse mâna spre a lua giuvae¬rul, fără să mai adauge un cuvânt.
Cei doi tineri continuară să tacă din nou, și vocile sparte ale bătrânelor care vorbeau despre vrăjitoare și spiriduși se auziră din nou, o dată cu șuieratul vântului ce făcea să zbârnâie geamurile ogivelor și cu dangătul trist și monoton al clopotelor.
După câteva minute, dialogul întrerupt se reînnodă în chipul acesta:
— Și înainte de-a trece ziua Tuturor Sfinților, care e și a sfântului meu și a sfântului tău, și în care poți, fără să-ți legi voința, să-mi lași o amintire de parte-ți — n-ai s-o faci? spuse el, cu scânteierea unui gând diabolic în privirea-i străpungătoare.
— De ce nu? exclamă fata, înălțând mâna spre umărul drept spre a căuta ceva între cutele largii sale mâneci de catifea brodate cu aur... Apoi, cu o copilărească expresie, adăugă: Þi-amintești de panglica albastră pe care am purtat-o azi la vânătoare, și care pentru nu știu ce simbol al culorii sale mi-ai spus că e emblema sufletului tău?
— Da.
— Iată... am pierdut-o! Am pierdut-o și mă gândeam să ți-o dau în semn de amintire.
— Ai pierdut-o ?... Unde ?... întrebă Alonso, ridicându-se din jilțul său, cu o indescriptibilă expresie de teamă și speranță.
— Nu știu, poate că pe munte.
— Pe Muntele Strigoilor! murmură el pălind și prăbușindu-se pe scaun. Pe Muntele Strigoilor!
Și imediat după aceea continuă cu voce întretăiată și sufocată :
— Tu știi, pentru că vei fi auzit aceasta de mii de ori; în cetate, în întreaga Castilie mi se spune regele vânătorilor. Neputând însă să-mi încerc puterea în lupte, ca strămoșii mei, am închinat vânătorii, imagine a războiului, toate avânturile tinereții mele, toată aprinderea moștenită din neamul meu. Covoarele pe care calcă picioarele tale sunt blănuri ale fiarelor omorâte de mâna mea. Eu le cunosc vizuinele și năravurile; am luptat cu ele ziua și noaptea, călare și pe jos, singur și în hăituire; nimeni nu poate spune că m-a văzut vreodată pregetând în fața primejdiei. În altă noapte, aș zbura după această panglică, și aș fi bucuros ca la o serbare; dar, în noaptea aceasta, nu încape îndoială, în noaptea aceasta, de ce să-ți ascund? Mi-e frică. Auzi? Clopotele bat, a tocat de vecernie la San Juan del Duero, strigoii din munte vor începe acum să-și înalțe țestele îngălbenite dintre buruienile care le acoperă mormintele... Strigoii pe care e de ajuns să-i zărească și-i îngheață sângele din vine chiar și celui mai viteaz, îi albește părul sau e înhățat în goana lor fantastică asemeni unei frunze smulse de vânt și purtate în neștire.
În vreme ce tânărul vorbea, un surâs imperceptibil flutura pe buzele Beatrizei, care, când el tăcu, rosti pe-un ton indiferent, ațâțând focul din căminul în care lemnele plesneau și trosneau, aruncând scântei de mii de culori:
— Oh, pentru nimic în lume! Ce nebunie! Să te duci acum pe munte pentru un asemenea fleac! Într-o noapte atât de întune¬coasă, în noaptea morților, și când cărările sunt pline de lupi!
Spunând această ultimă frază, o rosti în asemenea chip încât Alonso nu putu să nu priceapă întreaga ei amară ironie; împins ca de-un arc, se ridică în picioare, își trecu mâna peste frunte, ca și cum ar fi vrut s-alunge teama ce se-ncuibase în capul și nu în inima sa, și, cu o voce hotărâtă, exclamă, îndreptându-se spre fru¬moasa fată ce sta aplecată în fața căminului răscolind focul :
— Rămâi cu bine, Beatriz. Pe curând.
— Alonso! Alonso! spuse aceasta, întorcându-se cu iuțeală. Dar când voi, sau se prefăcu că vrea să-l oprească, tânărul și dispăruse.
După câteva clipe se auzi galopul unui cal îndepărtându-se. Frumoasa fată cu chipul radiind expresia unui orgoliu satisfăcut, care-i roșea obrajii, ascultă cu atenție zvonul de copite ce se pierdea din ce în ce, până ce, în cele din urmă, pieri.
Bătrânele nu conteniseră încă poveștile lor cu stafii; vântul țiuia în geamurile balconului și clopotele din cetate se auzeau bătând departe.


III

Trecuseră o oră, două, trei; nu mai era mult până să bată miezul nopții, când Beatriz se retrase în paraclisul său. Alonso nu se întorcea, nu se întorcea, când în mai puțin de o oră ar fi trebuit să fie înapoi.
— Trebuie că i-a fost frică! exclamă fata închizându-și cartea de rugă¬ciuni și îndreptându-se spre pat, după ce în zadar încercase să murmure câteva din rugile pe care biserica le consacră de ziua morților celor care nu mai sunt.
După ce stinse candela și trase dublele perdele de mătase, adormi; adormi, căzând într-un somn neliniștit, ușor, nervos.
Douăsprezece ore sunară în orologiul din turn. Beatriz auzi ca prin vis vibrațiile clopotelor, încete, sarde, triste, și întredeschise ochii. I se părea a fi auzit, o dată cu ele, șoapta numelui ei; dar departe, foarte departe, rostită de-un glas sufocat și plin de durere. Vântul gemea în geamurile ferestrei.
— Trebuie c-a fost vântul, spuse; și punându-și mâna pe inimă, încercă să se liniștească.
Dar inima ei bătea din ce în ce mai violent. Porțile de molid ale paracli¬sului scârțâiră în țâțânele lor, cu un țiuit ascuțit, prelung și strident.
Întâi unele, apoi altele, mai apropiate, toate ușile ce duceau spre paraclisul său începură să scrâșnească, ca la o poruncă, unele cu un zvon surd și grav, altele cu un plânset lung și crispat. Apoi tăcere; o tăcere plină de zgomote stranii, tăcerea miezului nopții, cu un murmur monoton de ape îndepărtate; lătrături de câini în depărtare, un vălmășag de glasuri, de cu¬vinte neînțelese; ecouri de pași care se duc și se-ntorc, un foșnet de straie târșite, suspine su¬focate, răsuflări ostenite de-abia auzite, tresăriri involun¬tare ce vestesc prezența a ceva ce nu se vede și a cărui apropiere se simte, totuși, în întuneric.
Beatriz, nemișcată, tremurând, scoase capul printre perdelele patului și ascultă o clipă. Auzea mii de zgomote felurite; își trecea mâna peste frunte, asculta din nou: nimic, tăcere.
Cu acea fosforescență ce-o capătă pupilele în crizele nervoase, ea vedea siluete fugărindu-se în toate părțile; și când, holbându-și ochii, îi fixă asupra unui punct, nimic, întuneric, umbre de nepătruns.
— Bah! exclamă, lăsându-și capul din nou pe perna albastră a patului, doar nu sunt eu așa de fricoasă ca acei bieți oameni care tremură de frică și sub armură la auzul unor povești cu stafii!
Și închizând ochii, încercă să adoarmă...; dar în zadar făcuse un efort puternic să se stăpânească. Îndată, se ridică mai palidă, mai neliniștită, mai înspăimântată. Nu, nu mai era o iluzie: per¬delele de brocart ide la ușă se dădură deoparte, ca la o atingere, și niște pași înceți foșneau pe covor; foș¬ne¬tul acelor pași era surd, aproape imperceptibil, dar neîntrerupt, și o dată cu ei se auzea un sunet ca de lemn, sau de os. Și se apropiau, se apropiau, iar mica strană pentru rugă de lângă pat se clătină. Beatriz dădu un țipăt, învăluindu-se strâns în straiele de pe ea, își ascunse capul în ele și-și ținu respirația.
Vântul biciuia geamurile balconului; apa izvorului îndepărtat curgea, căzând cu un murmur etern și monoton; lătratul câinilor creștea în rafalele vântului și clopotele din cetatea Soriei, unele mai aproape, altele departe, băteau cu întristare pentru sufletele morților.
Și astfel trecu o oră, trecură două, noaptea, un veac întreg, căci noaptea aceea i se păru veșnică Beatrizei. În sfârșit, mijiră zorile: trezită din spaima ei, întredeschise ochii la primele raze de lumină. După o noapte de insomnie și groază, e atât de frumoasă lumina limpede și albă a zilei! Dădu deoparte perdelele de mătase ale patului și se și pregătea să râdă de spaima trecută, când dintr-o dată o sudoare de gheață îi năpădi trupul, ochii îi ieșiră din orbite și o paloare mortală i se întinse pe obraji: pe mica strană văzuse, în¬sângerată și sfâșiată, panglica albastră pe oare-o pierduse pe munte, pangli¬ca albastră pe care se dusese s-o caute Alonso.
Când slujitorii alergară îngroziți să-i vestească moartea primu¬lui născut din neamul Acudiel, care dimineața fusese găsit devorat de lupi prin buruie¬nile de pe Muntele Strigoilor, o aflară nemișcată, crispată, agățată cu amân¬două mâinile de una din coloanele de abanos ale patului, cu ochii holbați, cu gura întredeschisă, cu buzele albe, cu membrele înțepenite, moartă, moartă de groază!


IV

Se spune că, după această întâmplare, un vânător rătăcit care-a petre¬cut noaptea morților fără să poată părăsi Muntele Strigoilor, izbutind să vorbească despre cele văzute, în ziua următoare, înainte dea muri, povesti lucruri înspăimântătoare. Printre altele, afirmă că a văzut scheletele vechilor Templieri și ale nobililor din Soria îngropați în pridvorul bisericii înălțân¬du se la ceasul vecerniei cu o larmă înfricoșătoare: călări pe schelete de armăsari, ei fugăreau, ca pe-o fiară, o femeie frumoasă, palidă și despletită, care, cu picioarele goale și însângerate și dând țipete de groază, alerga ne¬bunește în jurul mormântului lui Alonso.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!