mă trezesc
cu praful dimineții pe limbă,
strănut cuvinte și mă ridic
dintre norii gri ai cearșafului
ca o fantomă ucisă de somn,
mănânc,
îmi fac un ceai
sau, pur și simplu,
privesc în oglindă,
urmărind firele negre
ale părului meu,
epuizat
în dureroase lupte nocturne,
la fel ca întotdeauna
sparg secundele între dinți,
respirând tăcerea leneșă a
trotuarelor,
ferestrele umezite de ploaie
pe care
le închid cu atenție
apartamentul întunecat și indiferent
blocul
și linia familiară a drumului
către serviciu
treptele,
monotonia,
ziarele răsfoite la birou
vocile amabile ale colegilor,
sandvișurile, salariul și glumele
(aș vrea să devin invizibil)
ideile fixe
munca încruntată
și acel sentiment al rotiței
crucificată în imensa mașinărie a lucrurilor
marioneta de sticlă
și teatrul gesturilor inutile,
întoarcerea,
jocul absurd,
imperfect.

Condamnarea...