Șarpele de cauciuc VII

Stau cu pixul în mână deasupra colii albe de hârtie, gata de a începe să aștern cuvinte, deodată, nu știu de unde, peste coala de hârtie începe să șerpuiască șarpele de cauciuc, se tolănește pe ea de parcă ar vrea să se încălzească din radiațiile albului hârtiei. Cum dracu să mai scriu acum? Sunt absorbit violent de această făptură, trăiesc adânc voltaic neliniștea și curiozitatea, ba chiar și spaima. Șarpele de cauciuc, tolănit pe hârtia pe care aveam să scriu, îmi dă fiori de nebunie. Revoltat,încep să strig:
- Du-te naibii, bestie de cauciuc, du-te mai încolo, dacă tot ai venit, atunci ai bun simț și lasă-mă să scriu! Și ia-ți coada aia împuțită de cauciuc de pe coala de hârtie. Într-o formă involuntar vană, bântuită de demoni, șarpele de cauciuc, rătăcit peste coala albă de hârtie pe care tocmai mă pregăteam să scriu, el, bestia, încerca să se apere, lacom în acel moment de cuvintele ce mă pregăteam a le scrie. Cuvânt cu cuvânt, șarpele de cauciuc începe să vomite în fața mea pe coala albă de hârtie, axe, bucșe, roți dințate, bucăți și bucăți, brusc, metafora poetului și un diavol nevăzut. Revoltat, strig la el:
- Ce puii mei faci aici, acesta îți este locul unde ți-ai găsit să-mi arăți de ce ești în stare? Du-te dracului, lasă-mă în pace să scriu! Răspunsul nu întârzie să vină:
- Eu, șarpele de cauciuc, nu sunt altceva decât o probă de laborator a acestui secol, nu fi tâmpit, înțelege, toate se compun și se descompun din amănunte cu semnificații. Pentru o clipă îl dau naibii pe monstrul de cauciuc și flanez cu grăbire prin cuvintele ce curg pe hârtie înghesuite printre țiganii puberi, printre moace de killeri, printre curvele fără treabă, printre băieții care vând pe tăcute iarbă și fete, printre cuvintele poetice cărora li s-a îngăduit să sugă de la țâța lupoaicei. Peste tot se vorbește tare, mă lovesc de umeri și coate, mă împiedic de ce nu mă aștept, sute de destine încrucișate, de vieți care se duc și vin, ritmul sufocant, atrăgător există, memorie și uitare, balans, senzație, peste tot șarpele de cauciuc șerpuiește. Atunci strig:
- Dracu să te ia, lighioană de cauciuc! Iau pixul și trag o linie din colțul din stânga sus al paginii până în colțul din dreapta jos după care răsuflu ușurat. Azi am reușit, pentru a doua oară, să ucid șarpele de cauciuc. Dar până când nu îl voi arde nu cred să scap ușor de el. Apoi, la naiba, poate nici nu ar fi nevoie, căci el, s-ar părea, reprezintă prezentul. Ce puii mei, toate simțurile se deschid la maxim, uit ezitările din fața hârtiei de scris, mai mult, sunt absorbit în acest haos cotidian.