Sperantele oarbe rasar incandescent in amurg
Si se ascund in orele de veghe. Dorm sub soarele alb
Al anilor de intelepciune.

Deasupra-mi se inalta monolitul de bazalt.
Pot astepta, privindu-l, ani intregi pentru a-l patrunde;
Si simt ca lumina ce cade pe el se reflecta in mine.

In noaptea ce m-ascunde, ascult cum timpul susura
Prin razele lunii, cazand in abisul negru de bazalt.
In campia vasta ca un desert, il simt ca devine obelisc…

Trecutul din el vibreaza in mine, prin unde de lumina.
Acum inteleg ca razele nu se reflecta in mine,
Ci eu le atrag deja transformate

Si ma transform in alt obelisc, din care razele mele
Vor lumina in alb sau in negru alti trecatori,
Ce vor sorbi, ca mine, razele de soare sau de luna.

Din varful in care ma aflu ne vad pe toti monoliti ai timpului…

In noi s-au asternut paturi de lumina si intuneric,
Iar cand le vom da la o parte, vom intelege ca
Nu exista nuante de gri.

Suntem nuante de alb sau de negru,
Monoliti ai unui prezent etern, care exista de cand a aparut
Raza de lumina si intuneric.

In noi e lumina si intuneric, si simbolul primei intrebari,
Primei deschideri spre infinit: "Pot exista lumina si intunericul
Distincte si totodata impreuna? "