Deși tânjesc după un strop de soare,
Întocmai ca albina pe-o floare de cicoare,
Știu c-al meu suflet încet se ofilește;
Chiar de e tânăr încă, în lume nu răzbește.
O, dură ești tu, viață, cu-acest cuget al meu.
De-aceea mări de lacrimi curgând din ochi mereu,

Stropesc a lumii taină, dar nu o sfarmă toată:
O spală, iar apoi, strângându-se-ntr-o gloată
Cad jos, uitând izvorul de unde au venit,
Lăsând suflarea caldă iar pieptul pustiit
De florile speranței, de hohot bucuros;
În urmă rămân semne la fel de dureros!

De ce argintul zării nu vrea mă lumineze
Iar glasu-apropierii nu tinde să-nceteze?
Și chinul cel amarnic nu se oprește-odată
Ca omul ce bea-ntr-una o apă poluată;
Luptând din răsputeri, cercând să se opună
Voința lui cea tare devine-acum o spumă!

Ce voi? Vreau floarea vieții, s-o așez lângă sfeșnic
Apoi, cu pașii repezi, fugă trecutu-mi veșnic,
Lăsându-mi viitorul, bucuria de-a trăi,
Niște picături de rouă pe flori trandafirii!