Revoltă înnăbușită


Un singur gând etern povară, împărtașit de mii de vieți
A fost o lacrimă amară, născută-n veșnice tristeți;
Dureri profunde stăruinde și visuri noi și vechi credințe
Au dat și spirit și materie speranței unei biruințe.

Și s-a ivit, pe munți de glorie și din năpastă ori nevoi
O flacără mereu arzîndă în sufletele de eroi
A robilor cu grea osândă, a șerbilor, cu nouă lege
Prin foc și pară să trezească din ăst pământ vărsatul sânge.

Ei, înfrățiți cu idealul, au vrut să nască libertăți,
Cei mai umili fără prihană au vrut să treacă peste toți
Și-au reușit s-arate lumii că-n clipa-aceea, bunăoară,
Erau mai sus decât legenda a timpilor de-odinioară.

Iar noi, urmași nedemni ai neamului din care sânge suntem,
Din trecut putem să admirăm, doar, ce nu putem să facem;
Noi ne mândrim și azi că încă putem distinge printre luturi
Chipuri ajunse în restriște din ale lumii începuturi.

Ce facem nou este lipsit de sens și chiar și de senzație,
Din ce a fost și-i dus, în ce e nou e doar o imitație;
Strămoși vestiți privesc din urmă, văzându-și soarele c-apune -
Noi n-avem lacrimi, nici de humă, ci numai dezacord de strune.