Între miile de măști,
ce pe-a lumii șcenă se arată,
de mii de vieți eu caut
moartea cea adevărată.

Am sărit cu pieptul larg deschis
în prima rază de lumină,
și-am căzut precum un Crist,
de pe crucea ce n-a putut
să-l țină.

Și te blestem,
de ai crezut că eu cerșesc
cruțare de sub biciul sorții,
amor etern -
- tu cel mai pământesc
dintre chipurile morții.

Rămas pe-un drum,
fără umblet, fără stimă,
să-mi făuresc răscrucea din sânge și credință,
am căzut cu fața intr-o rimă,
pentru neputință.

Pribeag, am dat să intru-n chip de ofrandă
în casa-n care îți citesc scriptura,
și-am rămas uimit în pragul porții
când ți-am zărit pe altar natura,
poem nătâng - autoportret al morții.

Mai zăresc la plopii de pe drum
în pieptul frunzei câte-un soare,
pete în eter.
A vrea să mori, e a vrea să știi
în zborul frunzelor pe cer
lumea e o zi.

În ziua asta fără de înțeles,
țin doliu - plopii sângerii,
iar eu renasc mai des
decât pot a muri.

Miile de măști
ce pe-a lumii scenă se arată,
sunt toate o moarte în felul lor,
nici una cea adevărată.