poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1891 .



vanatoarea
proză [ ]
proza scurta

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristache ]

2005-04-15  |     | 






Vânătoarea

În acest loc nu au ce căuta decât cei dotați cu un deosebit simț al vânătorii. Deci cei asemeni mie, oameni onești, timizi, poate chiar lași, nu! Vânătoarea este o acțiune specială iar pe mine, acțiunile de acest fel, mă tulbură profund din capul locului.
M-am trezit în mijlocul unor specimeni de elită cărora nu le-a ezitat niciodată mâna. Mici mâna, nici sufletul. Mai ales sufletul. Sunt caractere foarte dinamice, animate de o anumită cruzime, chiar ferocitate. Au reflexele formate pe un calapod inert. Îi privesc de aproape cum fumează liniștiți, cum discută cu dezinvoltură variantele nefaste ale vânătorii și am senzația că le lipsește dintotdeauna acel "ceva" ce-l găsim dincolo de automatismul alienant al vieții cotidiene, acel "ceva" care ne face să ne înțelegem și să ne ocrotim unii pe alții, să ne emoționăm în fața râsului, a plânsului, a soarelui. Ei își sărută sentimental copiii, oferă flori femeilor lor cu aceeași dezinvoltură cu care își încarcă arma sau ciuruie cu sadism un trup lipsit de apărare. Doamne, ce aprins au început să discute, prinzându-mă și pe mine în vârtejul unor comentarii îndoliate al căror preț va fi sângele! Le urăsc fețele proaspăr rase pe care se scurge în trombe fumul țigărilor, le urăsc ochii mați, metalici, ca niște ghiulele montate în armătura aspră a mușchilor frunții, invariabili la toți, ca un efect al aceluiaș costum de gală. Le urăsc fețele și totuși le privesc cu o disimulată și criminală liniște, le zâmbesc sau chiar râd în hohote la glumele lor serbede, primare, căutând disperat și inutil o scânteie de blândețe sufletească în gesturile lor, un fior de milă. Caut steril un punct de care să mă agăț într-o cauză dinainte pierdută. Inutil. Toți sunt la fel. Uniforme rigide ale acțiunii și ale morții. Ei privesc prin mine ca și când instinctul profesionist le-a și dictat că sunt un intrus, un papă lapte, un romantic, un impostor, un lași, un găgăuță. Replicile trec pe lângă urechile mele, mă evită deliberat, mă învelesc ca pe o larvă într-o gogoașă a disprețului iar eu, ca un dobitoc, râd servil, când, rar și nehotărât, aruncă și spre mine câte un cocoloși din vorbele lor. Ce mă împiedică să le spun în față că sunt niște anticriști, ființe malefice care privesc oamenii, viața, printr-un culoar îngust și întunecat? Ce? Multe. Nu are rost să mai înșir toate aceste lucru care mă împiedică să fiu tranșant. Mă încearcă un sentiment de groază când mă gândesc. Vânătorii sunt orgolioși. Mecanisme cromate, inoxidabile. A-i păta sfidează instinctul de conservare. Ei nu au milă. Ai greșit față de ei, de orgoliul lor, nu cred să mai existe soluții de remediere. Tot ce e uman e dat la o parte. Pentru ei umanismul e o lamentare. Și eu continui să intru în pielea lor. O piele strâmtă pentru care nu sunt făcut, în care toate mișcările mele sunt imobilizate. Îi aud cum spun că discuțiile lor sunt fertile. Ce termen au găsit pentru hăituiala asta macabră! Au început deja să împartă piesele în această mașină construită în grabă. Eu sunt una din ele. Inspectorul îmi explică principiul funcționării. Cum e și normal, sunt o piesă minoră, neglijabilă. Dar sunt. Vânătoarea se putea face și fără mine dar soarta mi-a planificat participarea la ea. De ce? N-aș putea să spun. Iar eu caut rapid, în gând, să văd unde am hotărât eu cu adevărat pe drumul ăsta și unde soarta. În timp ce îmi chinui amintirile , acțiunea se precipită. Sosesc armele, se împart, se încarcă. Ele aduc un plus de vivacitate în rândul vânătorilor. Sunt structura pe care își clădesc crezul și esența. Þăcănitul lor le dă o senzație incomensurabilă. Nu au timp să mai mascheze acest fapt. Își pot permite luxul ăsta chiar și cu mine de față. Mă îngrozesc de mine însumi când remarc cu cât interes copilăresc privesc armele acum când sunt față în față cu ele și nu le manipulez doar ca pe niște idei abstracte calculându-le teoretic efectele. O astfel de mașină sterilă mi-a fost dată și mie. Nu am nici un motiv de mândrie și totuși mă hrănesc și eu cu acest efect tonic. Puțin, inconștient aproape, dar mă hrănesc. Ca să mă liniștesc îmi zic că e o sugestie dar, în resorturile intime, văd bine că nu. Unii au devenit serioși. Sunt nerăbdători să termine cât mai repede, zic ei, dar le citești pe față dorința sadică de a se alimenta cât mai mult cu acest ingredient care este vânătoarea. Simt o greutate artificială în armă. Și totuși nu e respingătoare. Îmi închipui că la oameni ca ei, cu instinctele nefiltrate, brute, puerile, acest sentiment se amplifică. O inumană congruență între o țintă a poligonului și vânatul viu le inundă resorturile conștiinței. Cred că în perimetrul ăsta rezidă secretul vivacității lor. Ei se hrănesc cu mișcare, mobilul are o importanță minoră. Și acest mod de gândire rudimentar le este imprimat de putere, de senzația nefericită, dar tonică pentru ei, de a distruge, a nimici. Sunt plini de însemnătatea unei astfel de misiuni căreia pe fiecare moment îi amplifică caracterul fundamental. Nu-mi lasă nici o șansă să mă adaptez. Trec pe lângă mine cu un aer neutru, translucid. Inițierea unui om civilizat, sensibil, într-o tagmă lipsită de scrupule implică un ritual pe care nu-l observ, nu-l cunosc, nu știu dacă a început. Strângerile lor de mână, atunci când ne împărțim pe echipe îndreptându-ne spre mașini, sunt fade, enervante. Ce dracu caut eu în banda asta de perverși? Ce profit am eu din toată această mascaradă patriotardă? Eh, ce profit! La nivelul meu profitul e de natură gravitațională. E legat de orbită, de echilibru. Sigur că în rândurile vânătorilor profiturile sunt și de alt ordin. La ei e o chestie de hobby să fumezi o țigare proastă. greu se poate pătrunde cu adevărat în țesătura acestei pături.
Toate detaliile ce mă asaltează le intuiesc, fugitiv mai mult, decât le gândesc. Nu mai am timp de analize. Vânătoarea a început. Mașina ne poartă pe străzi cunoscute dar care îmi par total schimbate ca atmosferă. Pentru mine totul îmbracă tenta vânătorii. Priveam altădată străzile prin prisma unui om liniștit ce nu a cunoscut convulsiile prin care trece acum sufletul meu. Unul din ei mi-a citit zbuciumul, din ce în ce mai nud, și mă "liniștește" condescendent din priviri. Zâmbetul lui ironic mă scoate din sărite. A reușit să dibuiască, dincolo de masca mea stângace, exact ceea ce sunt. Un laș. Și iarăș mă enervează privirea lui posacă pe care mi-o acordă ca pe un fel de asistență binevoitoare și gratuită. Îmi întorc, undeva în lateral, privirea. Încerc să suprapun zgomotul motorului, așa cum îl știam eu din peregrinările mele cu mașina, peste zgomotul acesta pe care nu-l cunosc și care mă poartă, ca într-un abator ambulant, spre infamie. Dar în fața cui voi da eu proba de conștiință? Vânătorii sunt singurii judecători cu adevărat valabili. Mai ales aici și acum. În fond și la urma urmei la ce-mi folosește acest haotic și enervant proces interior atâta timp cât sunt în mijlocul lor. Nimeni, dar absolut nimeni din "afară", nu cunoaște un cât de subțire filon din gândurile mele. Ceea ce-i mai grav e că vânătorii ar putea începe să cunoască și lumea mea acum, vrând, nevrând, e lumea lor. Ce contează dacă cei hăituiți vor fi pedepsiți pe drept sau nu? Dacă vina e minimă sau maximă? Ea există. Altfel vânătoarea nu ar fi avut loc. Decizia a sosit de la cineva care se vrea în afara acestui sistem al urmăririi și sângelui. Poate vreun magistrat zidit în pereții convenționali ai unei ecologii juridice speciale. Constat că cerul gurii mi se usucă, limba e încărcată, ochii îi simt injectați. la urma urmei vânătoarea reprezintă pentru oricare dintre noi un risc dar, dacă mă gândesc bine, riscul cel mai mare îl am eu, eu care habar n-am de cele mai elementare reguli ale ei. Mi s-a explicat teoretic dar legătura cu practica terenului mă dezorientează din clipă în clipă. Dacă aici mor de frică, în interiorul unor elitiști din care, de bine, de rău, măcar teoretic fac parte, ce să mai zic într-un război unde cataclismul e absolut?! Încerc să iau o mină bravă. trebuie să fiu și eu, măcar de ochii lumii, umbra unui vânător. Duc degetele spre armă pentru a mă îmbărbăta cu sentimentul acela distructiv pe care omul îl moștenește ancestral, îl are sădit în infrastructura ființei sale. Simt că trebuie să ating jucăria asta, infamă în fond, pentru a mă găsi pe mine însumi în postură de dur. Îndrept mâna dar intuiesc privirile celorlalți, sfredelitoare, sincrone, cum mă pipăie furându-mi detaliile mâinii, mișcarea naivă a degetelor. Ce păcat că acum nu-mi pot fura și detaliile gândurilor pentru a vedea că e un joc strupid, o dorință cretină, nimic periculos! Dacă o să creadă că sunt un intrus cu scopuri precise, diversioniste? Dacă mă cataloghează ca inamic? Ei au tot dreptul să se joace cu armele, să se servească din această vitamină a nervilor degajați, plini de firesc. Ei sunt o echipă sudată. Eu cine sunt? Mâna mi se retrage încet, penibil. Și câtă nevoie aș avea de răceala aceea nichelată ce învelește mecanismele armei!
Am senzația că s-a făcut brusc frig deși afară e zăpușală. cred că am febră. Prin geamul deschis pătrunde briza oceanului ca o soluție clocită de chinină. Palmierii mați, cruzi, aleargă în sens invers spre stația noastră de plecare. Mașina gonește pe străzile largi împleticindu-se în labirintul benzilor de circulație. Aș vrea să alerge spre eternitate. Acest drum nesfârșit este singurul lucru care mă fortifică și mă amăgește totodată. Din moment ce mașina merge impactul cu vânătoarea propriu-zisă trebuie să fie departe. S-a lăsat, odată cu frigul, la fel de brusc, o liniște vâscoasă. Așa, împietriți, vânătorii par niște enigme. realizez încă o dată că mișcarea este o condiție indispensabilă stării lor. Din când în când, spațiul acesta al liniștii e șifonat de comentariile aparatului radio-recepție. Se poartă discuții între alte echipe ale acțiunii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!