În fața imensei porți inventau deunăzi copiii povești cu lumea de dincolo. Gardurile interminabile nu lasă să se întrevadă nici măcar lumina din gradina secretă. În această noapte toridă, doar greierii cântă slavă lunii. Siluete sculptate în lumină decorează orizonturile.

Deodată zgomotul de ipsos pe asfalt rupe tăcerea nopții. Sunt ei… copiii… fecioarele și feciorii răsăritului.

- Hai, tu primul! spune Emilia
- Eu?
Nu, nu eu. Eu m-am pitit… în neant, privind spre trecut.
- Ai călcat!
- Pe naiba!
- Cum vrei să se deschidă vreodată poarta? Oamenii mari sunt mai atenți.
- Oamenii mari nu joacă șotron, proasto!
- Taci și dă-te. Spune Emilia împingându-l. O să-ți arăt eu!
- Sunteți proști amândoi! Cum să deschideți poarta cu șotronul? Se vede că nu sunteți copti. Oamenii mari n-au linii, ei nu ascultă de nimeni.
- Dar atunci ei de ce sar într-un picior… prin pătrățele? Le știi tu pe toate, Crina. (răzând ironic)
- Pentru că, Emilia, pentru că lor nu le pasă de linii. Iar apoi, cine să îi scoată din joc, dacă toți fac la fel; ei inventează reguli ca să-și justifice greșelile. Vezi triunghiul ăsta din vârful desenului? Vezi că e singurul? (Emilia se îndreaptă către desen. Crina vorbește din ce în ce mai tare.) Că e unic? Acolo vor oamenii să ajungă. Găsesc de cele mai multe ori motive inteligente ca să calce peste linii, dar până și tu minți mai bine!
- Tu ești mare, aproape arăți ca adulții. Tu de ce nu poți deschide poarta?
- Shh! Ce zici?! Poarta nu se deschide pentru oricine. În plus, trebuie să gasești cheia mai întâi. Trebuie să ai nervi de oțel, am auzit, ori eu nu am încă putere să car oțel. Caloriferul de acasă e de oțel și crede-mă nu-i usor. Apoi, am mai auzit că dacă n-ai inimi de rezervă trebuie să îți pregătești lipici și platouri pentru cioburi. E un fel de virus care frânge inimi acolo. Oamenii mari îi spun dragoste. Și cel mai important e că poarta e magică. Odată ce ai intrat nu mai găsești drum înapoi.
- Iată-mă’s în triunghi! Spune Emilia sărind în piruete.
Toți se uită peste umăr la ea.
- Ai trișat! Aproape că ești om mare! se aude printre hohote de râs.
Ropotind, două femei aleargă din vale către copii. Din urmă o domniță se chinuie a-și lega în fugă baticul negru.
- Emilia, vino îndată că s-a prăpădit!
Emilia tace.
Se face o liniște mai adâncă decât noaptea cosmică. Se oprește din săltat cu privirea ațintită spre mine. Mai mai să-mi dea în vileag ascunzișul. Dupa ani de pândit pe gaura cheii, a fost nevoită să strecoare capul nitel și să pândească cu ochiul stâng în grădină. Își pune ambele picioare în triunghi să-și tragă suflarea și se uită la sandale să vadă dacă nu cumva a călcat iar pe linie.

În mijlocul lui nicăieri cerul începe să plângă. Printre lele imposibile, ropot de ploaie și hârșâit de ipsos zace ea. Emilia… Privirea îi e țintuită la cer, iar pumnii încleștați. Unul pe bucata de cretă, iar celălalt protejând rochia albă-albăstruie de noroiul răscolit de ploaie. Panglicile ce-i cuprind mijlocul par să insiste a-i mângâia sânii, iar ploaia lipeste părul negru-tăciune de spatele-i gol.

Dupa niscaiva minute, în drumul spre solul gri de cretă și praf, privirea ei pierde o lacrimă. Se prăbușește în ploaie cercetând colțurile triunghiului…
- De ce? De ce să vreau aici?

Întinde apoi palma către ochii aprinși de mirare și cerul sclipește într-o cheie argintie. Se ridică în grabă și fuge spre poartă.

Pentru prima și ultima dată, a intrat în lumea oamenilor mari.