Am rupt iar foaia.

Astfel m-am găsit de nenumarăte ori cu pagina goală în fața ochilor. Cu pagina goală și creionul bine ascuțit. Cel care de multe ori ar fi mai de folos la calculat remedii pentru boli, la prins părul, până și la înjunghiat muște omorâte cu sete și rămase pe birou. Însă e încă aici cu mine mai viu și mai loial decât alte dăți și-mi umple pagina cu mâzgâleli stupide despre cuvinte. Acele cuvinte care te fac să uiți că-s doar cuvinte; acele litere amestecate, care de cele mai multe ori sar din pagină ca niște demoni neliniștiți și te posedă.

M-a mistuit prezenta lui, a acelui nimic ce-mi umple palmele de dor. M-a aprins și m-a stins dintr-o suflare. Pe pagina albă au început să se aștearnă hieroglific alte sentimente. Cum naiba să gâdili corzile chitarei fără să cunoști a cânta?

Dau iar frâu liber golului din inima, gândindu-mă că, poate, liniștea va alunga noaptea, că poate mâncarea arsă de pe foc va avea mâine un gust mai bun. Nu ridic creionul de pe pagină iar frica e vitală în astfel de momente de singurătate. Și mi-e frică tocmai de nepotrivirea bizară dintre noapte și creion.

Veșnicul meu iubit, veșnicul meu domnitor, veșnicul meu sclav. Cețuri cotidiene ți-au umplut ochii de neliniștile din confort. Îți recunosc lașitatea din întâmplări mai vechi; te știu dintr-o mie de suflete tardive venite la fereastra inimii mele, pentru că mereu ai întârziat pierdut printre îndoieli. M-am ferit să mai citesc notițele lăsate pe noptieră, dar le-am așternut pe piept pentru a-mi încălzi inima.

Să recunosc că încă mi-e frig? Să-ți spun de ce nu te mai visez, de ce noptile-mi sunt torțe amorțite în cuburi de gheața și radiere? Cuvintele, literele, silabele din parbrizul ce pâlpâie bizar nu mai pot împleti nici un rost uitării.

Te joci cu degetele în lumea mea și delirez să te văd cotropind acvariul meu zi de zi. Aruncă-te. Umple-te cu mine. Nu te teme. În realitate și mie îmi e frică, dar știu că pot rola într-un chiștoc fără filtru gândurile șovăielnice pe care să le ard când lacul are să seacă. Voi avea răbdare.

Ne împotrivim pentru a infinita oara genuflexiunii destinului! Să lupt? Să rămân jos, cu restul de soldați răniți de prin tranșee? Să vin? Să plec? Raiul nostru nu va fi o simplă insulă virgină la marginea palmierilor. Nu vom avea ape curgătoare, cascade magice și nici cântări de păsări exotice. Va fi împlinirea dorinței supreme. Va fi puterea de a-ți atinge privirea ce mă încape și mă pătrunde, curajul de a-ți simți cuvintele ce-mi sărută mâna.

Va fi minciuna, platonismul, vom fi noi, departe de lumea materială, imperfectă și trecătoare. Cu ochii închiși, creionul le va dirija pe toate ca pe o simfonie a vieții.