agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1640 .



Scrisori netrimise (11)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2009-10-11  |     | 



- Ce crezi, mă întreabă Mihnea, Dumnezeu are simțul umorului?
- Cred și eu, de vreme ce ne-a plămădit pe noi! Și ne mai și suportă...
- Hm...
- Ce neliniști metafizice te-ncearcă în toiul nopții?
- Nu știu... nu pot s-adorm.
- Normal, câtă vreme sunt lângă tine!
- Obrăznicătură!
Mă sărută, apoi se desprinde din îmbrățișare, așezându-se pe spate, cu o mână sub cap.
Adevărul e că îl simțeam frământat în ultimul timp. O frământare pe care se străduia să n-o afișeze, însă nu mă putea păcăli. Îmi transmitea stările lui chiar și când era, fizic, departe. Se întâmpla, când era la lucru, să mă stăpânească vreo angoasă. Analizam cauzele, dar nu găseam nimic. Nu mai era vorba de panica ce mă cuprinsese la scurtă vreme după sosirea în Italia. Aceea îmi trecuse, Mihnea avusese darul de a mă liniști complet. Dar, când o stare inexplicabilă de teamă sau tristețe mă „inoportuna”, știam că de la el mi se trage. Se zbuciuma, îi mergeau tot timpul rotițele, se gândea permanent la ceva, chiar și atunci când zâmbea sau dădea să glumească. De data aceasta însă nu mai încerca vehement să ascundă. Am profitat de moment, să îl determin să vorbească, având convingerea că, orice ar putea fi, era mai ușor de rezolvat împreună, decât vorbind de unul singur.
- Ce-ți veni cu Dumnezeu?
- Mă întreb ce planuri are cu mine. Și cât crede c-o să mai rezist.
- La ce?
- La tot ce mi se-ntâmplă.
- Vei rezista atâta timp cât va fi nevoie.
Îmi apucă nasul între degete și mi-l răsucește ușor.
- Þi-am spus că ești o obrăznicătură! Ia și te culcă! Numai eu, dintre noi doi, sunt gânditorul.
- Nu mă culc. Doar nu crezi că-mi mai e somn, când te văd astfel.
- Atunci marș la cratiță! mai zise, gâdilându-mă.
Dar nu i-am ținut isonul cu joaca, voiam cu tot dinadinsul să-l determin să vorbească, măcar în felul acesta să-i mai ușurez chinul. M-am lipit de el, apoi i-am sărutat mâna, știind că gestul acesta îl face să cedeze oricărei rugăminți. Avea mâini frumoase, elegante, fine. Deși, după propria expresie, se cam bătătoriseră de când se „băgase slugă la macaronari”.
- Te ascult.
Cu ochii în tavan, a dat drumul unui oftat prelung. Și, odată cu el, neliniștei care-l măcina:
- Mă gândesc la viitorul nostru comun... Ce se va alege?
Asta mă enerva la culme! Eu aveam altă atitudine în fața acestor chestiuni. Știam că, dacă-ți dorești mult ceva, nu trebuie să ai îndoieli sau frământări, ci doar să crezi că totul se va rezolva. Deși, ce-i drept, vorba lui – cineva mai trebuia să și gândească. Erau probleme concrete și imediate: unde vom locui, din ce vom trăi, cu ce vom crește copiii; Mihnea își dorea mult copii, dorință pe care eu o consideram firească și pe care aș fi fost încântată să i-o îndeplinesc. Dar sigur, erau mulți de „dacă”. La care eu, spre deosebire de el, refuzam să mă gândesc.

Nu mă arătasem prea încântată de ideea de a mă stabili în Italia. Deși, cu ani în urmă, îmi imaginam că oriunde în lumea civilizată e mai bine decât în România. Abia când am stat mai multă vreme departe de țară, când am văzut cum se trăiește printre străini, când m-am confruntat pentru prima dată, concret, cu ideea de a-mi părăsi locurile natale, am înțeles că oricât de mari, de frumoase și de soprane erau privighetorile altora, niciodată un tril nu-mi va atinge sufletul dacă nu era cântat „românește”. Că există un „cordon ombilical” care nu se rupe niciodată. Că însuși Dumnezeu, Atotputernicul, Atotștiutorul și Atoatefăcătorul, îmi putea vorbi numai pe limba mea. Sau numai așa puteam eu să-l înțeleg. Și nu mă refer aici la abilitatea de comunicare într-o limbă sau alta. Căci dacă nici eu, care eram profesor universitar de limbi străine, nu mă puteam descurca, atunci câți ar fi făcut-o?
Înainte de plecarea în Italia, nu pricepeam în ruptul capului noțiunea de „dor de țară”. Ba încă-i mai luam și la rost pe alții. Ce-i aia țară? Peste tot e pământ, sunt ape, dealuri și munți, și iarba crește la fel. Când îi auzeam pe cei stabiliți „departe” că le e „dor de țară”, îi consideram niște fițoși. Gândeam: „Ãstora li s-a urât de-atâta bine și simt nevoia să-și inventeze probleme. Și altceva n-au mai găsit decât dorul de țară. N-or avea și ei facturi de plătit, copaci de tăiat, copii de hrănit?”. Eh, acum eram lămurită. Dar evitam să vorbesc prea mult cuiva despre asta, din teama de a nu fi suspectată de patriotism ieftin, sau pur și simplu de a nu fi considerată fițoasă. Uite-așa, vorba bunică-mii: „Râsul nu doare, da’ te-ajunge”. Însă ceea ce eu simțeam, nu putea nimeni să mă convingă că nu simt. Tot bunica zicea „Mi-e dor de mi se rupe sufletul!”. Poftim! Tradu asta în engleză sau italiană. Adică nu s-o traduci, ci s-o spui în așa fel încât chiar să simți ce simțea bunica atunci când o spunea. Italienii, când vor să-ți spună că le e dor de tine, zic „Tu mi manchi”, ceea ce s-ar traduce cam la fel cu englezescul „I miss you”. Adică ce? Îmi lipsești. Sublim! Ca și cum ți-ar lipsi o șosetă sau... nu știu... schimbătorul de viteze. Ce faci când îți lipsește o șosetă? O cauți pân-o găsești sau o înlocuiești cu alta. Dar atunci când ți se „rupe sufletul”? Ce pui în loc?
Mihnea m-a înțeles. Dar cu el era altă problemă: nici prin cap nu-i trecea să se întoarcă în România. Oricât am încercat să-l conving, m-a combătut cu argumente cu care nu eram de acord, chiar dacă le înțelegeam, la rândul meu. Consideram că era mai mult o chestiune de orgoliu masculin (să recunoaștem, uneori aberant), că nu mai vrea să se întoarcă de unde a plecat dat afară în șuturi. Se pare însă că era ceva mai mult: doctorul H. nu-l dăduse doar afară din spital, dar reușise să obțină și să i se interzică dreptul de a mai practica medicina ca doctor. Și, în cazul acesta, ca asistent medical, n-ar fi câștigat mai nimic în țară. În plus, aici chiar intervenea o problemă de orgoliu. Apoi, nici bani să-și deschidă o afacere n-avea. Când am încercat să-i sugerez că, până la urmă, și eu aveam o profesie, care nu era chiar prost plătită, că aveam suficient timp și destulă energie să mai pot lucra și în timpul liber și am putea, eventual, să ne unim forțele, l-au apucat furiile: „Doar nu crezi c-am să trăiesc de pe urma ta! Ai putea câștiga oricât, dar în clipa în care ți-ai dori ceva, orice, fie și numai o cafea sau un ciorap, nu mai vorbim de-o bijuterie, și n-aș putea să-ți ofer eu ceva-ul acela, din banii câștigați de mine, în clipa aceea aș și muri!” Scârț! Degaba am încercat să-l conving că nu sunt genul care să-și dorească mult, că singurele lucruri de care aveam neapărată nevoie de la el și de care nu concepeam să mă lipsesc erau dragostea și tandrețea lui. N-am reușit, cred, nici să-l fac să m-asculte. O ținea una și bună. Și mă-ntrebam dacă asta se datora firii lui, sau poate obișnuinței de-a fi avut mulți bani cândva, ori pur și simplu faptului că împărțise zece ani din viață cu o femeie pentru care banii, bijuteriile, toaletele și alte fleacuri costisitoare constituiau o necesitate de netăgăduit.
Dar oare era atât de puțin inteligent sau lipsit de imaginație încât să-și închipuie că toate suntem la fel?
Oricum, eram conștientă că, până la urmă, tot eu trebuia să fac compromisul. De dragul lui Mihnea, o să-mi calc pe dragostea de țară. Că-n fond, eu nu dormeam cu țara-n brațe. Și nici ea cu mine.

- Hai, lasă, nu te mai gândi! Dacă asta este problema, că tu nu vrei să te întorci, ne vom stabili aici. O să vezi că totul va fi bine!
A oftat iar și, în sfârșit, mi-a spus:
- Nu e numai asta! Nu voiam să-ți spun... mă simt prost... dar poate-i mai bine să afli. De două luni, Battista nu mă mai plătește. Și-mi tot caută nod în papură.
- Îmi pare rău... N-ai cum să-l constrângi? Du-te și plânge-te!
- Cui? Tu nu înțelegi că eu, aici, nu exist? Ce să le spun? Fraților, muncesc la negru și ăștia uită să mă plătească. Primul carabinier mă bagă la zdup sau mă trimite în țară. Au ăștia o plăcere nebună să ne hăituiască.
- Atunci poate-ți găsești în altă parte.
- Crezi că alții sunt diferiți? Întreab-o pe Nina ce pățește, întrebă-l pe Crin. Singurul dintre noi care-i sigur pe banii lui de la o lună la alta e Vasile. Þi-am spus că doar el are documente în regulă. A prins ultimul tren și l-a și ajutat cineva care îi era dator. La poker. Eu ce vină am dacă nu joc jocuri de noroc? Aici ești protejat numai dacă ești cu acte.
- Chiar așa, poate-ți faci actele.
- Nicio șansă! Ãștia tărăgănează special legea, și apoi or s-o aplice după cum îi taie capul. Singura șansă ar fi să intrăm mai repede în Uniunea Europeană.

Păi să intrăm odată! Dar eu ce fac până atunci? Psihoterapie lui Mihnea? Și mie, cine?
Nu vedeam lucrurile clar. Nu c-aș fi fost vreodată prea lucidă! Dar nu mă întrebam nici măcar de ce, dacă știa că lucrurile stau astfel, Mihnea a mai tulburat apele. De ce m-a chemat la el? De ce-mi vorbise de căsătorie? Ca să-mi explice după aia cum nu putem fi împreună, de ce nu ne putem căsători? Cine avea nevoie de explicații?
Însă la vremea aceea, toate aceste întrebări mi-erau străine. Căci – nu-i așa? – dragostea-i oarbă. Și oarbă și tâmpită pe deasupra!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!