poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1711 .



Jurnalul lui Norbert
proză [ ]
Cap. II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alice-neko ]

2009-12-01  |     | 



2. O slujbă

Fondul durerii pusese stăpânire peste Alivian. Era sufletist, își închipuia cum ghearele nedreptății își făcuseră apariția. Și putea compara viața care o are și el, unde lacrimile poate chiar nu au însemnătate nici dacă sunt cântărite. Sincer, nici el nu mai putea suporta, dar era conștient…trebuia să dea un rost vieții lui. Ce lucru mai bun decât o slujbă? Și astfel a gândit și băiatul, o slujbă prin care se poate descurca, fără să mai depindă de nimeni.
Se agită câteva zile la rând încercând să-și găsească slujba potrivită. Dar, se pare că nu a avut noroc. Încrederea începe încet-încet să-l părăsească. Se așează sub crengile blânde ale unei sălcii ce aveau să-l ferească de razele fierbinți ale soarelui. Era cald, se gândește că o limonadă i-ar face foarte bine. Ușor, umbra lui capătă forme, iese la iveală sub razele soarelui. Lumea agitată din jurul lui parcă îl speria, drumul către magazin își întindea brațele, era din ce în ce mai departe. O simplă halucinație de la căldură sau Alivian era încă înfiorat de acel jurnal?
Razele se mai împiedicau de crengile copacilor și căldura nu mai avea multă stăpânire. Băiatul trece încet și ajunge la magazin. Nu mai apucă să cumpere limonadă, dinăuntrul magazinului se aude o voce aspră:
- Cum poți fii atât de neatentă?! Nu-ți mai iert greșelile! Ești concediată!
Alivian rămâne pentru o clipă neclintit, văzând prin geamul magazinului ceea ce se întâmplase. Un om dur să se răstească cu o asemenea furie asupra unei gingașe fete ce vărsase un simplu pahar de limonadă. Ochii ei se împânzesc imediat de lacrimi, picioarele-i finuțe își pierd puterile…pică în genunchi. Își aduce mâinile la ochi, părul auriu făcându-i-se milă, se așează peste față. Se pare că acele vorbe i-au provocat o durere prea mare.
Cu puțin curaj, Alivian pășește în magazin și un sentiment ciudat îl îndreaptă către fată, nu se putea abține:
- Nu mai plânge! încearcă acesta s-o liniștească.
Ușor, capul fetei se ridică cu o privire sumbră, dar în același timp o privire strălucitoare, care-ți dădea speranță. Lacrimile erau asemenea unui lac magnific, albastre și puțin agitate ca niște valuri. Printre lacrimi încercă să-și tragă sufletul și să-i răspundă:
- Lucram aici de câțiva ani…era tot ce aveam…locul de unde îmi câștigam existența…Nu este vina mea dacă nu au fost persoane să mă învețe cum este cel mai bine să fac! Și după aceste vorbe, urmează un suspin adânc și o lacrimă fierbinte ce i se strecoară pe față.
Alivian o înțelegea, o ridică și pleacă cu ea, dar nu înainte să-și arate mâhnirea supra acelui tiran om printr-o privire întunecată, plină de furie. O privire ce avea o însemnătate mai mare decât o mie de cuvinte. Lumea nu mai putea înțelege durerile fiecăruia, pare că le păsa doar de bani și faimă. Toate acestea îl convingeau din ce în ce mai mult pe băiat că cel mai bine ar fi să stea departe de țepii ascuțiți și atât de nemiloși ai oamenilor.
Cei doi se afundă în gânduri, vorbele nu-și aveau locul, totuși amândoi simțeau nevoia de comunicare, o nevoie care evident nu le fusese împlinită. Se așează în cele din urmă la umbra sălciei care mai devreme îl protejase și pe Alivian. De data aceasta era mai primitoare, mai verde și strălucitoare, dând senzația unui loc tropical, lipsit de agitație, unde razele se abat din drumul lor, călăuzind câte o frunză pe părul fetei. Alivian surâde, ia frunza din păr. Mâinile i se pierd în aceste fire aurii și catifelate.
- Verdele simbolizează natura, spune Alivian, se pare că și aceasta îți simte frământările și este de partea ta.
Fata lăcrimează, inima-i tresare la acele vorbe, o încântaseră.
- Și văd că natura nu este singura de partea mea, spune fata în cele din urmă zâmbind și ridicându-și privirea drăgăstoasă, acei ochi negri care ascundeau multe lucruri ce îți înmuiau sufletul. Și încă ceva, numele meu este Rebeca.
- Eu sunt Alivian, spune băiatul vrăjit de duioșia ei. Aș vrea…adică…îmi este greu să vorbesc, spune el puțin rușinat. Dar, de ce ai spus la magazin că slujba era singurul lucru al tău? Nu înțeleg.
Tăcerea își face loc subit din nou. Poate că Rebeca nu vroia să dezvăluie anumite lucruri ce o bântuiau, ce nu-i dădeau pace, sau cel puțin așa percepea el. Simțea că era nevoit să-i destăinuie anumite lucruri astfel încât să poată vorbi și ea.
- Am o senzație ciudată, spune Alivian. Nu știu de ce, dar parcă mă regăsesc în tine, gândești așa cum simt și eu. Mereu am fost nedreptățit și am încercat să fac o schimbare, sau măcar să ajut la acea schimbare. Un vis…sau doar o simplă dorință. Nu-mi dau nici eu seama, dar știu că orice ar fi trebuie să mi-o împlinesc și astfel voi putea zâmbi, voi învăța cu adevărat să trăiesc, dar într-o altă lume.
Expresia feței fetei se schimbă, poate nu se aștepta la un sentiment așa intens, la niște vorbe venită din propria lume a lui Alivian, lumea ce dorea să și-o clădească.
- Nu-mi dau seama care ne este rostul fiecăruia, spune Rebeca, credeam că pot munci și astfel mă voi feri de lume. Am greșit, mai întâi trebuia să mă apropii de lume. Niciodată nu am avut o discuție prin care să-mi exprim gândurile…Nici n-am avut cu cine. Deja nu mai știu ce să fac…
- Poate reușești să vorbești cu mine și cred că știu ceva ce ne-ar putea ajuta.
- Adică? întreabă fata puțin mirată.
- Știu că poate sună ciudat, dar eu o vreme îmi căutam serviciu. Și sincer, poate m-ar încânta mai mult dacă ne-am angaja amândoi.
- Dar tu ești tânăr, de ce ai nevoie de o slujbă?
- Acasă îmi este greu să trăiesc, aș vrea să fiu pe picioarele mele. Totuși, tu ai lucrat până acum, ești tânără. Ai fi putut și tu să stai acasă.
- Eu nu am casă! spune Rebeca întristată, dar, deviind de la subiect, îi spune: Știu ceva ce cred că te-ar putea ajuta.
Alivian ar fi dorit sa afle ce frământări avea aceasta, dar un sentiment ciudat îl reține, astfel că se face curios de oferta ei.
- De o vreme, continuă fata, un stimabil domn m-a rugat să lucrez pentru firma lui, și anume fotograf al naturii, mi se permite să călătoresc peste tot. Mi-aș fi dorit…suspină fata, dar îmi era frică să îi spun șefului meu. Acum, pot! zâmbește Rebeca.
- Și eu aș fi tare încântat să lucrez alături de tine! îi surâde băiatul.
- Atunci, ne vedem mâine dimineață aici și o să mergem la acea firmă.
Alivian nu mai reușește să spună nimic, fata deja plecase. Lăsase în urma ei o pată de misteriozitate care-l străpunge pe plăpândul băiat. Rămâne cu spatele, dar tot o vede, o vede prin simțiri, imaginea ei își făcuse loc printre gândurile atât de tumultuoase ale acestuia. Avea atâtea să o întrebe, dar era prea solitară, vorbele-i parcă erau aduse cu forța dintr-un loc straniu. În acele momente, doar niște cuvinte i se învolburau prin minte: „Existența ei era câștigată de o simplă slujbă? Nu are casă?”. Deja i se părea prea mult, toate i se asemănau cu jurnalul lui Norbert. Avea de gând să mai citească ceva, poate reușea să înțeleagă.
Se duce spre casă, era noapte, drumul nu era chiar îngăduitor. Avea mult de mers. Sub clar de lună licuricii îl înconjurau, stelele îl păzeau, nopțile atât de umblate de el deja îl ocrotesc, se simte în siguranță alături de natură. Poate asta iubea și el, întotdeauna îi zâmbea astfel încât să-i încălzească inima. Pașii îl îndreaptă pe aleea din fața casei, merge încet, nu se face observat. Jurnalul îl aștepta oarecum nerăbdător pe masă. Nu vroia altceva, citește câteva rânduri:
- „Sunt aici. Aici, undeva…departe de lume, ferit de necazuri. Ce bine e! Libertate! Fericire! Tot ce mi-aș putea dori…pentru totdeauna! Dar, totul e o reverie. Pur și simplu mă trezesc și îmi dau seama că mă aflu în ghearele lumii. Păcat!”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!