agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1616 .



Prizonierul cuvintelor - I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2010-10-18  |     | 



Confesiunile sunt, de obicei, apanajul celor care au trecut prin viață. Cei care pot sfâșia din carnea întâmplărilor diurne sau nocturne miezul experienței personale, pentru a-l oferi și altora. În ceea ce mă privește, viața mea abia dacă a învățat să meargă cătinel, pe picioare ei. Și, cu toate acestea, vă mărturisesc faptul că nu cred că mai pot suporta trecerea orelor prin clepsidra existenței! Mă privesc în oglindă și straturile înșelătoare de mercur nu-mi pot ascunde chipul emaciat, pupilele asemenea a două ace de gămălie, tremurul imperceptibil al mâinilor. Mai ales cea dreaptă în care zi de zi ca pe un eșafod abil pregătit îmi injectez ceea ce pentru mine înseamnă totul: doza. Viața mea? Un carusel pe care l-am scăpat de sub control. O agonie pe care trebuie să o port în fiecare zi pe umeri, sisific, cu sentimentul că, dacă nu reușesc să-mi iau doza, sfârșitul este aproape. Nici Ruxi, prietena mea, care încearcă mereu să mă facă să văd lumea în alte culori decât în cenușiul acesta de nesuportat, nici ea măcar nu poate să-mi dea o speranță pentru un mâine mai aproape de sufletul meu.
Mi-amintesc de discuția purtată săptămâna trecută, când i-am mărturisit gândul ascuns în temnița sufletului:
- Ruxi, ești omul pentru care aș fi în stare să fac sacrificiul suprem, dar nu-mi cere să renunț la doză! Nu pot! Am să-ți las cu limbă de moarte ca atunci când voi fi acolo, pe catafalc, să-mi inoculezi pentru ultima dată fărâma asta de viață, care contează clipă de clipă pentru mine...
- Edi, tu nu ești în toate mințile! Cum poți să mă rogi tâmpenia asta? Știi cât de mult mi-aș dori...
- Știu...Să mă las, nu? Dar nu pot! Nu înțelegi, este ceva mai presus de mine! Este rațiunea mea de a fi...
- Credeam că eu sunt rațiunea ta de a fi...
- Ești...Până la un punct...Căci dependența asta m-a făcut să văd viața ca pe o suprafață hialină, primejdios de subțire, pe care numai acul perfuzor, atunci când o sfâșie, îmi poate aduce liniștea căutată cu disperare.
- Ești un nesuferit! Cum crezi că vei răzbate prin viața asta de căcat dacă vei continua așa?
- Nici nu-mi doresc să răzbat. Nici nu mi-am dorit vreodată...
- Dar bine, ce s-a ales din Eduard Domițian, absolventul de arhitectură cu atâtea vise și speranțe sub părul lui bălai?
- S-au topit walpurgic toate acele vise. Un sentiment straniu, hipnagogic, îmi invadează ființa clipă de clipă și, dacă nici după două cure de dezintoxicare nu mai pot reveni cel care am fost, nu văd alt remediu decât să mă scufund în acest mod de viață frust...
- Futil...
- Așa este, Ruxi...futil... Dar ăsta-i modul meu de mai recepta lumea din jur...
- Până să-ți cunoști prietenii...Ce vorbesc eu, prietenii... Niște jartele penale! Didi, Pătrașcu, Mirel...Până să intri în hora lor amăgitoare erai în stare să dărâmi munții. Acum ai rămas ca un marinar fără busolă, naufragiat pe o insulă unde nu ai unde să-ți pleci capul pentru a te feri de ciucurii arzători ai soarelui sau de vela mare a ploii. Nu vezi că te condamni singur la o recluziune tragică?
Dialogul ăsta m-a urmărit toată săptămâna, minut cu minut. Dar, oricât aș încerca să mă agăț de fiecare cuvânt rostit de buzele ei, nu cred că voi mai reuși să ajung la mal. Nu cred că voi putea vreodată să îi mai dau prietenei mele acel straif de speranță pentru revenirea mea pe linia de plutire.
Azi m-am trezit târziu. Mi-am luat câteva zile libere. Noroc cu directorul firmei, o cunoștință mai veche a tatălui lui Ruxi. Noroc că mă suportă. Că-mi suportă devianțele emoționale. Ciudate pentru un om normal ca el. Dar absolut justificate pentru un tip ca mine, care a părăsit puntea de suspine a pachebotului vieții, plutind în derivă pe o bucată de lemn abandonată valurilor. M-am sculat dimineață cu un singur gând, înfipt ca un piron încins în scoarța nevraxului. Mai am o doză doar. Și gândul ăsta mă ucide! Doar o doză! De unde voi face rost de bani pentru remediul trecerii acestei seri? Căci părinții refuză să mă mai ajute. Fiindcă știu dintr-un început care va fi destinația ajutorului lor. La firmă n-am mai primit niciun proiect de când cu ultimul stagiu de dezintoxicare. Toți mă privesc ca pe un paria care le incomodează existența ordonată. Calculată cu minuție. Aliniată standardelor interumane. Nimeni nu mai vrea să lucreze alături de mine la planșetă. Un cât de mic proiect...Le bag în măsa’ de proiecte! Când te gândești...Cinci ani petrecuți la Arhitectură în fața planșei! Ani irosiți în zadar! Când puteam foarte bine să devin ca Ruxi. Un banal profesor. De orice materie...Căci și așa dascălul, în țărișoara noastră comunitar europeană, nu este decât o slugă la copiii năbădăioși. Al odraslelor de bani gata. Sau al leprelor de cartier. O cârpă numai bună de șmotruit pentru guvernanții scorțoși ce ne conduc spre un viitor incert.
Trebuie să găsesc un mod de a-mi procura banii! Diseară, la ora șase, Didi mă așteaptă cu marfa...Trebuie să mă dau peste cap ca să îmi pot lua pâinea mea cea de toate zilele. Am privit în jur și un gând nebunesc mi s-a învârtit prin cap ca un bondar puturos. Să amanetez ceva...Dar ce? Oamenii amanetează, de obicei, verighete. Dar la mine nu e cazul. Trăiesc într-un concubinaj, reciproc acceptat, cu Ruxi. Fiindcă îmi este silă de spectacole mondene. Ieftine. De scenariul grotesc din fața Stării civile. De abundența acelor flori fanate, pe care fiecare le agită prin aer. De petrecerea de după. De privirile prietenelor lui Ruxi avide să mai descopere vreun defect în ținuta sau comportarea mea. De figurile buhăite de băutură ale masculilor care încep să uite că au venit legați de o toartă – nevasta. Când au sosit alături de ea la restaurant erau plini de efuziune și importanță. Dar acum, după câteva cupe de șampanie, ar înșela-o pentru o acuplare în WC-ul restaurantului cu oricare din picolițele apetisante. Deci, verighetă nu am. Ca s-o amanetez. Nici bijuterii de familie ținute în dactilioteci. Așa cum avea bunica acea casetă din abanos, în care ținea toate firimiturile de amintiri spoite cu patina gablonzului, primite de la bunicul. Dar care pentru ea însemnau clipe autentice de trăire. Sau casete îmbrăcate cu scoici, cumpărate de la mare, de la vânzătorii ambulanți. Așa cum are mama o amintire de la un sejur în Eforie. Când pentru prima dată am văzut marea. La 14 ani. Ceasuri vechi mai poți amaneta. Dar eu n-am purtat în viața mea la mână așa ceva. Îmi repugnă faptul de a ști că altcineva îmi drămuiește timpul. Limbile negre ca niște furnici harnice ale minutarului m-ar face să mă consider deposedat de cel mai frumos dar primit de la Creator: existența mea. Secundarul robace, zelos cu timpul altuia, alergând să prindă din urmă minutarul, mi s-a părut mereu un harpagon trufaș, care-mi fură din propria-mi existență fâșii de eternitate. Deci, ce aș putea amaneta? Sau vinde? Dintr-odată, privirea mi-a căzut peste biblioteca frumos ordonată de Ruxi! O devoratoare de cărți! O nimfă cu apucături pantagruelice atunci când este vorba de slova scrisă. Cărțile! Da! Cărțile! Martin, vânzătorul ambulant de pe treptele Facultății de Istorie, ar putea fi punctul meu arhimedic de echilibru financiar! Lângă taraba lui și-a cheltuit Ruxi bursa anilor de studiu, când ieșea odată cu soarele pe chipul ei arămiu de la cursurile de teorie literară. Și eu o așteptam nerăbdător printre cărțile ce stăteau cuminți pe trotuarul rece. Pentru a fi înfiate de vreun tutore avid de cultură. Cărțile cumpărate de-a lungul vremii stau pe rafturi ca niște locomotive într-un depou semiotic, așteptându-și călătorul. Care să le răsfoiască, să le pătrundă esența epică, să le descifreze simbolistica. Pe care să-l poarte departe, spre tărâmuri necălcate de pas de om. Dar nu de semnificația aceasta, pe care o au cărțile, îmi arde mie acum! Vă vine să credeți că un cuvânt atât de scurt, de insignifiant la prima vedere, „doză”, înseamnă pentru mine cerul și pământul? Că pentru materializarea lui aș fi în stare de orice! De orice! Mă înțelegeți? Nu, nu cred că o puteți face! Fiindcă cei mai mulți dintre voi ați rămas aceeași copii ascultători. Pentru care viața are cutumele ei, ce nu trebuie încălcate. Niciodată! Dar, bine, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cum să simți fiorii trecerii tale prin lume când în fiecare zi faci într-un automatism feroce aceleași lucruri? Când nu poți să evadezi spre alte lumi, fiind prizonierul pe veci al unei singure existențe. Nu veți ști niciodată cum este să te scufunzi în empireul viselor în care te poartă o seringă. Ca o navetă cosmică, gata să te teleporteze dincolo de bariera sonică. Un ac minuscul, ca un GPS, capabil să găsească azimutul căutărilor tale doar cu o împunsătură fină. Atât de așteptată! Dureros de scurtă! Dulce ca o povară de stele! Care te poate urca într-o clipă spre facula de unde oamenii par efemeride triste, condamnate la pieire. Și garoul. Ca un șarpe de apă, presându-ți carnea și oferindu-ți gratuit tentația de te situa într-un dincolo necunoscut de ceilalți. Iar vena...Vena ca un pârâu ce stă să dea din matcă afară. Așteptând să se deschidă ecluza epidermei prin care să pătrundă până la ultima fascie ambrozia izbăvitoare.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!