poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1638 .



Insule
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [caminante ]

2010-12-18  |     | 



Alunecă pe gânduri până la alb, din ce în ce mai alb, atât de alb că nici gânduri nu mai erau, niciun contur.
Doar picioarele îi foșneau sub pătură ca două frunze, câte-un oftat scăpa și el împiedicat, răsuflat cu întreruperi, târându-se-n genunchi pe piept în sus.
Prin geamul mansardei se vedea un colț de zid negru și ar fi vrut o siluetă de pisică și-o felie albă de lună, fără semințe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperișuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiți pe dinăuntru.
Geamul mansardei cădea în unghi, somnul venea și el sprijinindu-se în coate, pitulându-se pe după umbre ca un hoț.

Avea o bicicletă, un sandwich, o sticlă de apă minerală și două napolitane, un drum ce șerpuia ușor pe lângă liniile de tren, avea o șapcă și douăzeci și cinci de lei, o carte subțire ca o șoaptă pe care nu reușea să o termine, și-acum avea o haltă numai pentru ea. Micuță, fără peron, cu mansardă și fereastră spre oraș. Cineva mai zăcuse aici: printre ace și garouri praful podelei avea insule lungi de uitare.

"Plec să mă rătăcesc" i-a spus mamei într-o zi. Plecase cu ochii închiși, după multe rotiri, după ce și-a zdrelit genunchiul și palma în cădere, într-o direcție nemaiștiută de nicio pereche de zaruri. Maică-sa știa că pleacă la Shaheen, nu și-a făcut prea multe griji, i-a pus un sandwich și două napolitane în rucsac, a sărutat-o, i-a făcut semn cu mâna de la colțul străzii arătându-i în treacăt cuibul de berze apărut aseară în vârful unui stâlp de telegraf, apoi imaginea s-a-mpăturit și-a dispărut aici. De data asta nu mergea la Shaheen, mergea până acolo unde totul era punct; s-ar fi întors oricum acasă, la cocoloșul ăla de hârtie cu două berze pe un stâlp.

Un păianjen atârna din tavan pe o ață, cu doi ochi negri ațintiți spre ea. I-a scotocit prin rucsac, era mare, i-a mirosit sandwichul și l-a pus deoparte, i-a desfăcut portofelul, i-a încercat bicicleta cu toate cele șase piciorușe. Maică-sa îi făcea semne disperate să-l dea afară, apoi s-a rupt in două de la mijloc, bucata de sus a căzut și s-a făcut țăndări: "Închide mamă fereastra, că se sparg geamurile" a apucat să mai strige și-a deschis deodată ochii, cu toate imaginile direct pe retină.
Drept în mijlocul camerei, mâncând din ambele napolitane deodată, înțepenit cu piciorul lângă o sticlă de lampă afumată pe care păianjenul cel uriaș o doborâse din înălțimea mansardei, cu "ochii de pisică" ai bicicletei ieșindu-i pe jumătate din buzunar, un copil. Așa a crezut la început. S-a speriat, a țipat ascuțit, orașul a rămas impasibil, doar garourile au zvâcnit mai încolo când tresărirea s-a scurs prin vârful picioarelor.

"Nu te speria, ți le dau înapoi!", i-a întins napolitanele si ochii de pisică, din prelungirile degetelor, de cât mai departe, atât de departe că nici umbrele nu li s-au atins. "Nu te speria", repeta întruna și se tot dădea înapoi cu păși mărunți aproape de fereastră.
"E locu' tău?" l-a întrebat după ce-a luat ochii de pisică și-a dat napolitanele deoparte: "Acum, mănâncă-le..."
"Nu, mai trec... uneori pe-aici" a venit răspunsul cu o uimită oprire pe "trec" și cozile ochilor rotunjite brusc: era o haltă numai, și casa nimănui. Apoi a început să-și dezlege încet sfoara prinsă cu noduri în jurul brâului.
"Era legat..." gândi ea brusc, cu un fir de teamă tresărindu-i ușor pe grumaz. Dacă se dezleagă... gândi iarăși, parcă bolnav, cu ac și garou. Tremura pe sub pătură, el nu mai termină de dezlegat nodurile, imaginea asta nu putea fi împăturita cu niciun chip, se prelungea la nesfârșit încovoiata într-o gheară de mansardă.

Cu toate nodurile la pământ, copilul o privea. A oprit scurt cu o mână zbaterea geamului, și-a frecat glezna, a mai privit-o încă o dată cum stătea lipită de zid ca un desen în cretă și-a poposit o clipă pe conturul ei. Era mare. Nu era mai mare ca el.
În ochi noaptea îi alerga desculță.
A zbughit-o scurt pe ușă cu cei douăzeci și cinci de lei în buzunar, cu răpăit de pași pe trepte, rostogolit într-o aruncătură de zaruri.

Bicicleta era demontată pe toate părțile. Bine că-i rămăseseră ochii de pisică, gândi cu ciudă.
Orașul era departe, trenul fluiera pe linia nouă care făcea la dreapta cu două macazuri înainte de halta veche, se vedeau doar câteva case, un depou cu locomotive și vagoane jupuite, câteva depozite ceva mai încolo, un morman mare de șine ruginite la picioarele ei.
Singură, în câmp, c-un fir de trifoi verde-amărui între dinți, privea cum două ciori croncăneau la marginea unei bălți în mijlocul căreia un boncanc desfundat și crăpat de soare se înălța pustiu ca o insulă. Jocul de-a rătăcitul devenise deodată serios, acum ar fi vrut să fi mers la Shaheen. Stătea acolo pe treptele haltei cu o carte subțirică în mână, mereu neterminată, cu fereastra mansardei căscată pe negativ la picioarele ei, cu zidurile astea înnegrite împrejur înghițindu-i umbra încet, și cu cerul deasupra mototolind totul pe jos.
Un cocoloș bine țintit nimeri drept în gura desfundată a boncancului.

S-a lungit, amprentă printre alte amprente, cu ochii în tavan.
Noaptea începuse să cadă în fire subțiri, alergarea aceea desculța, despletită ca din ochi. A tresărit.

L-a văzut stând turcește, așezat lângă ea, cu banii întinși în față și cu bărbia tremurând ușor.
I-a luat încet, ca un animal sălbatic hrănit pentru prima oară.

El a plecat cu vântul prin mansardă, ea a așteptat cuminte până s-a făcut ziuă. Apoi a căutat o frânghie lungă, și-a pus-o după brâu, a scotocit prin rucsac după ochelarii de soare, a rotit de câteva ori pe deget o cană cu toartă, la asta încă se mai pricepea de pe vremea când făceau crăcane cu invizoaice, tot șiretlicul era să o oprești cu mână cealaltă și să țintești mereu în aceeași poziție: pac-pac! Și era mort. L-ar fi omorât oricum, știa asta de la maică-sa, "Mamă, când vine tata?", răspunsul invariabil venise de-un milion de ori pe-același ton, "A plecat, nu mai vine, fetiță", taică-său umbla cu plăcuța de marmură-n spate ca o râmă neobosită, doar ea l-a așteptat să vină din morți, c-un buchet mare de flori la vremea mesei.
Mai ochi o dată plimbându-și țeava degetelor de pe-o pereche de porumbei pe dâra albă a unui avion, de pe-o pisică jigărită pe cârdul de gâște cu aripile tăiate la vârfuri, "Să nu zboare, fetiță".
A mai rămas. Și-a mâncat încet sandwich-ul, a aruncat cu pietre în boncancul din mijlocul băltii, între grămada de șine ruginite din stânga și cea de șine noi, lucioase, apărute de dimineață în dreapta.

*
Prin geamul mansardei se vedea un colț de zid negru și ar fi vrut o siluetă de pisică și-o felie albă de luna, fără semințe, ca să pornească din nou mecanismul cu gânduri peste balustrada ruginită, ruginie, rostogolirea pe acoperișuri până ce ochii i-ar fi înnoptat prea obosiți pe dinăuntru.
Avea o bicicletă și-o sticlă de apă minerală, o șapcă și douăzeci și cinci de lei, o o carte subțire ca o șoaptă și-o haltă numai pentru ea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!