Și-atunci am trăit toamna repede. Chit că nimeni nu mai zărise picior de ea! Ne-am zis: mai bine acum decât niciodată! Era ca și cum cineva din adâncuri ne-ar fi somat: blând, ademenitor, părintește. N-am stat pe gânduri, n-am rememorat experiența lungului șir al necredincioșilor, nu ne-am smiorcăit: vreau să pipăi, să știu că este! Într-un fel ne-am alimentat visul unul din imaginația celuilalt, cu grijă trecută din suflet către suflet, până în punctul acela al realității ce conținea grăuntele, embrionul ce de mult ar fi cedat sub greul neiubirii. În această complicitate tantrică, am creat un fel de rețea. Încărcați electric cu sarcini pe măsură, am restaurat arămiul de odinioară, succesiunea de bucurii și întristări, suportabilitatea poetică a episodului plecării păsărilor... Nu ne-am plâns că lumea a luat-o razna, că așa o ține... Îți vei aminti și amintirea fi-va-ți arcă. Această clipă supranaturală în care luăm din puținul realității și facem viață, un fel aparte de înmulțire a talantului.

... pentru că eu ador în continuare tufănica...
... tu pe mine...
... amândoi știm că nu putem intra abrupt în decembrie