Din întâmplarea aceea am rămas cu două adevăruri: pe Platon îl chema Aristene și femeia aceea chiar scria poezie. Era iarnă și viața mă privea plictisită. Fumam un pachet de țigări pe zi și când ploua mă-mbrăcam în donquijote. În zilele bune încercam să curbez maxim spațiul neeuclidian si obțineam vagi clasificări sau ordonări absolut neutilizabile în rutina zilnică. Aveam o dorință imensă de a fugi de pe această piatră infectată cu ființe vii. Căutam un loc unde cineva să-mi ofere un foc. Niciodată nu-mi găseam bricheta. Și chiar a fost, dacă țin bine minte, un moment de tristețe în care femeia care scria poezie mi-a spus: eu sunt fetița cu chibriturile. Nu încercam să ne atingem marginile și plonjam stângaci în atemporal. Era cea mai ciudată paradigmă a cunoașterii recipoce: doar hmmuri și nțțuri. Încercam să scăpăm de funcția ei patologică, disțanța, folosind telefonul la maxim. De dimineața până târziu în noapte, un ritual magic căruia universul nu avea ce să-i facă, ne mesageream ca doi copii tâmpiți: a nins, ninge, va ninge, șeful e tâmpit, șefa e tâmpită, Cioran, Nietzsche, Alina Manole. Era atât de inocent totul încât mi-e frică să scriu. Ca să nu stric. Marquez nu şi-a recitit niciodată nicio carte. I-a fost teamă că s-ar fi apucat să o rescrie. Cred că asta a făcut şi Dumnezeu. A aruncat imediat tăblițele alea de lut pe care scrisese poveştile de iubire ale oamenilor. De teamă să nu pună vreun „rămâi” sau „pleacă” în plus la recitire