Apocalipsa lor

Paul Oana-Maria


Un sunet ingrozitor de ploaie rece izbeste Pamantul, nemilos si crud, parca dorind sa sfasie tot ce-ntalneste in cenusa si nisip. Torente de apa isi picura mania peste pacate si nelegiuiri. Si cad…si cad necontenit zeci de pedepse grele aruncate cu sete de a nimici.
Alerg cu mintile ratacite printre tipete si frunze moarte. Noroiul umed si lipicios imi infasoara mereu picioarele in distrugatoarea noapte. Privesc cum plumbul greu al tainei ascunse va zdrobeste usor si dureros cu flacari de manie. Nici macar el nu va mai priveste acum ci si-a intors privirile patrunzatoare spre o alta galaxie, si nu s-apleaca de acolo de sus spre rugaminti fierbinti si coplesitoare. Chiar si lumina s-a ascuns fricoasa in alte departari cu sclipiri umile de un negru intunecat.
Siroaie de sange se revarsa pe strazi si ochii mi se astupa incet cu o panza de paianjen rosie, din ce in ce mai rosie. Umbre negre infricosatoare, de ura pline,strapung vazduhul fara de mila si despica minti si suflete infruptandu-se cu frica ascunsa. Fiinte plapande, umile si stupide urmaresc inghetate macelul. La ce folos sa se mai chinuie? Zbate-te, lupta-te, o fa ceva, nu sta de piata sa calci petale in drumul tau nefolositor. Ochii tai nu vad cerul, nici ascunsul, nici piatra insufletita, nici apa curgatoare. Si-atunci ma-ntreb lipsit de sens:" la ce folos?". Si simt cum rasuflarea mi-este mai usoara si cum ma inalt imbratisand noaptea, si ura ma cuprinde. Trimit sageti de foc si de otrava si inima mi se insenineaza cand vad sange incolor curgand, zambesc caci vad ca zbor peste tot ce-i simplu si banal si sunt o umbra inaripata ce sufla dispret.
Plutesc usor spre cercuri molatice de foc si pene de abur ma izbesc in mireasma lor. Ma simt imbatata si ochii mei nu mai percep imagini clare, ci doar franturi dulci-amare din puf de realitate, ce ma ridica spre imensul albastru, atat de linistitor. Nici nu mai stiu de ce traiam, aveam toti o speranta,mi s-a parut ca vad la geam urma vis intr-o fiinta. Si ochi de o nesfarsita mila imi ard mereu mintea caci le-a fost viata goala si n-au luptat cu nici un ideal.
Privesc mereu in zare si simt cum se ridica rugaciuni fierbinti si dureroase, dar inima mi-e de piatra si nimic nu imi poate raci clocotul din sange.
Va las in urma, creaturi inadaptate sa scormoniti mereu in noroi cu nepasare si nici mintea nu ma mai doare si nici inima nu mi se dezgheata…