agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1913 .



Fractal 1
proză [ ]
(micro)roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2005-12-19  |     | 



FRACTAL 1
- Microroman-

"Contemplate mirate la dottrina
chi s'asconde sotto il velami
degli versi strani"

Dante - "Divina Comedie"


"Only the present, the now, and the here are real. Everything past is unreal, everithing future is unreal, everything imagined, absent, mental, notional, general, every Universal, whether a concrete Universal or an abstract one, is unreal….Ultimately real is only the present momement of Dependent Origination Law" - 'A short treatis of Logic (Nyäya-bindu) ' by Dharmakïrti with its commentary ('Nyäya-bindu-țïkä') by Dhrmamottara.
*
Aceiași așteptare. Ca înaintea unui eveniment deosebit care trebuie sa se întâmple. Ști care se va întâmpla, dar nu știi când și unde, în ce fel.
*
Camera de hotel: curată, confortabilă. Plină de fapte petrecute, prezente, viitoare. Toate PREZENTE.
Aceiași așteptare. Ca înaintea unei mari bucurii sau…Þigara, cafeaua. Timpul: la dispoziția ta, sau tu la dispoziția lui. Te trăiește el, îl trăiești tu? O anumită "plaje-marje" există. O anumită "plaje-marje" de timp și spațiu în care te miști. În care "liberul arbitru" se poate deplasa cu nonșalanță. O nonșalanță controlată. O nonșalanță pe care nu o știi "controlată". Pentru că altfel…sau atunci ai putea să…
Aceiași așteptare a unor fapte petrecute, care se petrec, care se vor petrece și care, toate, devin această așteptare. Într-un prezent continuu…
A trăi clipa. A trăi clipa ACUM. Un ACUM în care trecut, prezent, viitor se amestecă. Numai spațiul curge, curge despletit…
*
Vaporul. Vaporul imens. Cu nouă etaje. De croazieră. Înconjurat de o ceață fumegoasă prin care soarele pătrunde anemic.
Grupuri de turiști sosiți după o călătorie obositoare cu avionul. Acea oboseală dezorientată, dezorientantă. Oboseala drumului. Oboseala schimbării. Oboseala plăcută a unui început de vacanță "în croazieră". Pe mare.
Au rămas în urmă, dar prezente, mereu prezente, zilele, spațiul pregătirilor. Alergăturile între diverse cumpărături. Făcutul, desfăcutul bagajelor (mereu uit câte ceva). Controlul lor. Tipicar! Tocmai evanescența de care sufăr mă face să fiu tipicar. Până la oboseală. Nu pentru alții. Pentru mine. Liste făcute, bifate, reluate. Cu adăugiri și ștersături, inversări de priorități. Inversări a căror prioritate nu o mai știu. Pentru că se schimbă INSTANTANEU…
Deci vaporul și noi, grupul, în fața sa. Și această ceață în port. Ceață care te pătrunde, te dizolvă, te aglutinează. Ni se spune că e un fapt rar (adică ceața) în acest port. Nu am timp să-mi observ prea bine colegii. Nici nu mă interesează de fapt. "Între". Starea marginală, relaxantă între realitate și o altă "realitate". La fel de reală ca și prima. Acea realitate ce mă cuprinde încet, încet când plec mai mult de acasă. Când plec în alt spațiu. Sau când alt spațiu vine spre mine într-un timp din ce în ce mai încetinit până la suspendarea sa. Acea stare tranzitorie care mă face să "plutesc", deocamdată, între cele două realități, să mă las furat de acest "între".
*
Tânăr absolvent. De facultate. Hurducat pe drumul neasfaltat. Dus de un autobuz antedeluvian. Undeva într-un colț pierdut de țară. Pe un șantier petrolifer. (Întotdeauna mă atrag adâncimile. Și, mai ales, fluidele. Fluidele negre, cu luminiscență puternica, specifică, tămăduitore - ultimul pas înaintea celei incolore, cutremurător de dureros extatică. Fluide abia bănuite la suprafață dar care, când le provoci, țâșnesc cu forță incomensurabilă). Cu o valiză în care, în afara lucrurilor strict necesare, port cu mine un radio și el antedeluvian, cu carcasa de lemn, ca și autobuzul ce mă hurducă, purtându-mă. Printre dealuri, pe drumul de țară. Prăfuit. Ca pe un condamnat. "Ca pe un condamnat?". Nu știu de ce. Dar asta este senzația. Presentiment!? Strâns între țărani cu opinci și sumane care "vin de la Târg". Întreb: mai e mult de mers? Să fi matale sănătos…Limbă lată, dulce și leneșă. Ar mai vrea să spună ceva. Să intre în vorbă. Se abține cu un bun simț firesc pe care îl bănui. Cu grija de a nu descoase. Dacă vrei, îi spui; dacă nu, nu. El nu întreabă. Te cercetează însă. Curios. Apoi, după un timp, începe să moțăie. Toropit de praf și căldură. În hurducăturile autobuzului.
*
"Ivan Franko" - vasul pe care ne îmbarcăm. Vechi, în comparație cu altele - tot de croazieră - acostate în port. Vechi, dar confortabil. Mai confortabil decât cele noi.
Pătrundem, în șir indian, pe scara care leagă cheiul de vas. Pe scara care se clatină și îți produce o amețeală. Plăcută? Neplăcută?
La primul etaj al vasului, ghida ne așteptă. În hol. Privire rapidă, panoramică: mocheta groasă, odihnitoare, culoare kaki. Uși în stânga și în față. Tot în stânga, pe perete, o hartă, în relief, a țărmului mării. În dreapta - ghișeul dispecerilor. De fapt, cu aspect de bar. Elegant, placat cu lemn, cu o dungă de nichel. Luminat puternic. Funcționara blondă, în uniformă, tânără - discută cu ghida noastră într-o limbă necunoscută. Ni se înmânează legitimații de acces pe vas.
*
În semiobscuritatea holului din hotelul în care aștern aceste rânduri - o siluetă zveltă. Păr pieptănat gen "Emanuelle Riva". Rochie în dungi: bej cu gris. Se aproprie lifturile. Sunt două. Amândouă vin la parter. Aștept în fața unuia dintre ele. Ea, în fața celuilalt. Al meu vine primul. O scurtă ezitare, apoi urcăm împreună. O văd acum bine. În lumina necruțătoare de neon: pudră groasă peste tenul fanat. O epavă care reintră, după lungi călătorii, în port.
*
Pe Ivanka o întâlnesc la fel de neașteptat. În fața liftului, în holul de la primul etaj al vaporului. Și ne privim, fără nici un fel de reținere, fără o vorbă, ca într-o vrajă. Adâncindu-mă în ochii ei. Verzi. Putrezi de un venin binefăcător care urcă dulce și proaspăt din străfundurile slave. Pătrundem în lift, privindu-ne în continuare, uitând să apăsăm vre-un buton. Simultan, mâinile ni se întâlnesc - ca o mângâiere - pe tabloul de comandă. Are degete nesfârșit de lungi și de fine. Mâna îngustă, nervoasă., dar cu moliciuni nebănuite. Își retrage încet degetele, ca o adiere - nu a mâinii ei - a aerului ce vibrează de câmpul ce-i înconjoară mâna. Vibrând, simt cum palpită acest câmp. Privindu-ne, în continuare, intens cu o durere și deznădejde "fizică". Și, dintr-odată - INELUL… pe arătătorul ei. Regăsire, pierdere…regăsire…Ca un strigăt mut - dincolo de tot ce se poate închipui. Suspendat. Suspendarea suspendării…De o intensitate fantastică…INELUL…Apăs butonul de oprire. Liftul încremenește în dreptul unui etaj - nu știu al câtelea. Există, deci, o "ieșire". Și știu că pot, este posibil, să "fug". Ușa se deschide larg. Ies încet, firesc, nu ca un hoț. Ies, pur și simplu, ca atunci când am ajuns la destinația prevăzută, neanticipată.
*
Autobuzul, hodorogind din toate încheieturile, s-a oprit. Găsesc rapid "Secția". Secția de foraj. Intru în baraca nenorocită, într-un coridor. Pe prima ușă din dreapta, pe o placă de tabla, vopsită în alb, scrie, cu litere negre "Șef de Secție". Se uită la mine, absent, "Inclupatul" Bârligiu - șeful de secție, maistru rămas de la Societățile Româno-Americane, dinainte de Război. Cu "Inclupatul" e o poveste. Cu Bârligiu "P… bleagă", pe scurt "Bârligiu Bleaga", alta. Dumneata ești șeful secției? Aprobă din cap. Mă prezint ca la Armată. Numele, prenumele - uit să adaug inițiala tatălui. Am fost repartizat aici, de Ștefănoiu (inginerul șef). Se uită la mine îngustându-și privirea. Ce, bă, ai venit să-mi iei locu'? Ați ieșit ingineri, cu cașul la gură, habar n-aveți de meserie și vă treziți în fruntea bucatelor, peste noapte și noi…Hai sictir! Îi trântesc. Cade din lună. Se roșește - coleric și, probabil, alcoolic - până sub părul încărunțit. Solid, aproape de șaizeci de ani, vânjos, simt cum i se încordează mușchii și repet, detașat, în batjocoră. Hai sictir…Dă să se scoale, masiv. Îl și văd ocolind biroul jerpelit, scrijelat, jumătate acoperit cu sticlă, spartă cealaltă jumătate. Vreau să-l ajut și rostesc, a treia oară, moale (îmi este lene, chiar îmi este lene), nu provocator (sunt prea obosit), Hai sictir…Este norocul meu. Tonul: obosit, indiferent. Tonul deci - declanșează o reacție neașteptată. Se destinde. Se lăfăie mai bine în scaun. Și începe să zâmbească, apoi să râdă. Mut, mânzește. Ce mă înjuri, bă? Eu te-am înjurat? Și stai dracului jos! Și așa, zii? Te-au repartizat și tu ai venit! Păi, dac-ai venit, stai dracului jos odată!…Mă așez pe un scaun în fața lui. Îmi împinge sub nas niște terfeloage în care scria când am intrat. Ia și uită-te. Sunt Rapoarte de Foraj. Pe urmă să vii să-mi spui ce-ai înțeles. Cu Ștefănoiu o să stau eu de vorbă. Să-mi spună ce să fac cu tine. Se ridică și pleacă…
*
În camera de hotel în care scriu. Pe malul Mării. Adorm târziu în noaptea de sticlă lichidă cum numai unele nopți întârziate din vară în toamnă pot exista și în care luna își face de cap. Adorm târziu și mă aflu în acea stare "între". Între vis și realitate. Care Realitate? Între o Realitate și Alta. La fel de reală ca și Prima. În starea de "între" în care lucrurile capătă o pregnanță deosebită a altui Real, la fel de real ca și celelalte două. Mă trezesc în lumina magnetică, de mercur, a lunii ce taie o cale precis delimitată în apa calmă, vag vălurită …
*
Și vaporașul…de fapt o biată plută, un fel de bac cu motor, ce traversează alene Lacul de acumulare. Din spre "Coada Lacului" spre baraj. Sumane, țărani, îngrămădiți, dorm in mijlocul bacului…Și Ioana, Ioana - la margine. Se clatină. Se clatină ca o boare de vânt…Si distanța, distanța …. Distanța, atât de mare și, totuși, atât de mică între mine și ea…un strigăt mut, inuman, vibrează, asurzindu-mă, îmi cuprinde tot corpul în încercarea de a mă desprinde din pasul înghețat, derulat într-o viteză fantastică, viteză derulată cu încetinitorul până când STÃ și până când, la o lungime de un braț, cu o ultimă volută, Ioana se stinge in apa ce clipocește blând, nespus de blând, ca o durere imensă ce se închide peste o agonie, agonia-bucuria durerii întinsă, stinsă peste sfârșitul durerii imense…
*

Calea - drum fără sfârșit - văzut în perspectivă în apa Mării început din fereastra camerei de hotel și care se pierde undeva, în orizont…Este totul atât de ireal cum numai o realitate foarte puternică poate fi…Și - deodată - o văd: este Ea, Ioana, moarta tânără, frumoasă, cu părul despletit, ud, plin de alge, care îmi bate, acum, în fereastră să îi deschid…
*
Pe Ioana, învățătoarea din sat, o cunosc la o "reuniune tovărășească". În baraca nenorocită unde, în afara biroului Șefului de Secție mai este și sala de "ședințe". Sală de ședințe, club, depozit de materiale (câte odată) și ce dracu' o mai fi. Cântă un "mag", prime tipuri. Cât o combină. Role - două platane imense de aluminiu (500 de metri de bandă) Viteză 19. Redare - dumnezeiască (mag profesionist cum apare, azi, modern, în studiouri de înregistrări).
Dacă aș spune că presimt, este posibil. Nu mai știu. Sala e plină de fum de țigară și de miros acru de bere trezită. Și, deodată, explozia de lumină! Neagră? Lumină Neagră care incendiază întunericul? Spațiul care fuge pe lângă mine - rămas încremenit în TIMP. Vine spre mine Ioana, odată cu spațiul. Fără gesturi care să exprime ceva. Din totdeauna vine spre mine. Este suficientă bănuiala atingerii. Apoi atingerea ca să ȘTIU! Să știu și să văd, stereoscopic, drumurile întortocheate, absurde ce ne "merg". Trecând de multe ori alături, unul pe lângă altul, aceste drumuri. Bănuindu-se, căutându-se…Din totdeauna…
*
"Any path is only a path, and there is no affront, to oneself or to others, in dropping it if that is what your heart tells you…Look at every path closely and deliberately. Try it as many times as you think necessary. Then ask yourself, and yourself alone, one question…Does this path have a heart? If it does, the path is good; if it doesn't it is of no use" (Carlos Castaneda)
*
În camera din hotelul de pe malul Mării, e liniște. O după amiază de Primăvară caldă. Camera - de dimensiuni obișnuite. Fără nimic fantast (așa cum îmi apare ea, uneori, între somn și trezie).
Mă cufund în Orient…
"…le bouddhisme nous enseigne que la conscience personelle n'est pas continue. Seul la rapidité et la complexité du déroulement de nos pensées, de nos émotions, nous donne l'impression de continuité. Cette impression est fausse. Elle résulte d'un manque de pénétration de notre esprit. Seule la nous délivrera du mirage du et nous révélera notre essence profonde, immortelle et insondable…" (D.T. Suzuki)…Și abia după ce ai trecut de această "discontinuitate", te regăsești, te afli într-un nou continuu. Mai real. Mai palpabil. Ca o "Aură". Aura unei peșteri locuită de un Sfânt. Aura mereu prezentă deși Sfântul nu mai este. Impersonală, consecventă. Multiplicată. Multiplicându-se din ea însăși. Crescând din propriul ei trup. La infinit. Dinamică și statică această Aură. Care crește, tot crește și STÃ. Dincolo de orice. DINCOLO…
*
Magnetismul Lunii. Pe "Ivan Franco". Discoteca - la unul dintre etajele superioare, spre pupă. Dans. Dans impersonal, în tine însuți, până la pierderea identității. Până când cei de lângă tine, ceilalți dispar. Se dizolvă în tine, te dizolvi în ei. Rămâne ritmul, ritmurile ancestrale. Vibrare, colorată. Virând în mii, zeci de mii de tonuri-sunete, nuanțe…Ca să ajungă la AURA incoloră, de o strălucire fantastică, DINCOLO de orice imaginație, care cuprinde TOT și TOTUL…Și apoi, revenind la "normal", un normal anormal de normal. Un normal personal, al altei Aure. Pe covertă. Când am ieșit? Lângă mine, în dreapta, sticla consistentă a nopții grele, plină de mercurul Lunii. Luna taie aceiași cale ce se pierde, în perspectivă, în nemișcarea (abia mișcată) a necuprinsului apei. Sticla consistentă a nopții între mine și Ivanka, întreagă, continuă aparent - Aura discontinuă și DINCOLO de fiecare discontinuitate - din nou - altă vibrație. Straturi succesive. Pătrundere în Întreg…Și Ivanka, Aura ei inconfundabilă. Eu însumi înscris în această Aură. Cum am fost și voi fi. Cum SUNT. Fără scăpare. Dizolvat…În spațiul care curge, curge despletit. Jur - împrejur. Incendiat…Ascultând o muzică (la un balet de Maurice Bejart) insinuantă, ritmată, ritmând mercurul argintiu ce vibrează…
*
Scriu, transcriu, în camera de hotel. S-a lăsat noaptea. O noapte grea, fără lună, fără nori. Cu cer senin. Densă de fapte trecute, viitoare. Toate prezente. Privindu-mă din "afară". "Afara" cui? Totul e în mine. Eu sunt în întreg. Întregul acesta "Acum". ACUM, în anul una mie șapte sute, de grație…

Îmi acord encefalica scală
să o prind pe inefabila Carlă
cu care m-am întâlnit la penultima stație
în anul una mie șapte sute de grație

Ceremonia se desfășura la Maiența
băteau străjile în scuturi cadența
când treceam printre gărzile proiectate pe cer
formate din trei sute de făclieri
spre ușa deschisă a catedralei
ducând spre altar virginitatea tremurândă a Carlei…

Din crucifixul de la intrare zâmbeau trist
și complice trăsăturile dezamăgite ale lui Crist
căruia îi răpisem mireasa în amurg
-străfulgera o presimțire prin burg -
ecoul reverbera marea Mesa Solemna
din orga melancolica pentru Bach Magdalena

Mireasa își desfăcuse albă batista
pe colțurile gurii arcuită și trista
mușcată în coridoare păgâne de mănăstire
- o răpisem ieri în amurg fără știre -
degetele-i moi, ucigașe, de catifea
acopereau ca o mănușă linia vieții din palma mea…

Hălăduia - auzit de noi - prin fagot
vărul ei Gottfried Got
ce ne aștepta ascuns sub altar
- pătrunsese acolo printre bătăile timpului rar
al așteptării dinainte de ceremonie…-
o iubea pe Carla din copilărie
de când se jucau naivi ala-bala
aruncându-și unul altuia portocala
- plină de mesaje secrete mustind sub coajă
îi străbăteau vagi fiori din a miezului vrajă…-

Gottfried țopăia acum prin amvon
- predicau sinistru clopoței de bufon
descoperind pervers-hâda fapta
a jumătății fagotului plânsă din dreapta
(cu cea din stânga-și acoperise liliachie
sunetele din gâtlejul secționat -
carotida-i pulsa vie) -
își ascuțea acutele pe pietre jurate
sub rază magică de lună uitate
de când se legase pe capul familiei Got
să mă ucidă cu sunetul ultim scos din fagot…

S-a rostogolit - descriind încet mielul pascal
pe dalele catedralei - cicloida lui Pascal…

În chip de vitraliu în catedrala Mienței
vibrează și astăzi în mine ecoul cadenței
bătut cu INELUL de Carla când raze de Lună
cardeoide învie dulcea nebună
iar tristul bufon Gottfried Got
catedrala o umple hăbăuc din fagot.

Mereu "ceva" între mine și EA. Carla, Ioana, Ivanka…Mereu "ceva" - un INEL…Căutare fără regăsire. Fără regăsire? Până când, Doamne, până când? Și răspunsul îl știu. Îl știu cu toată ființa. Este aici. AICI….
*
Călugărul Sofronie bate toaca, la Mănăstire. Începe rar, abia auzit, ca o prevestire. Ritmul și intensitatea cresc pe nesimțite (printre sunete se cerne amurgul). Rar, blând întâi. Apoi, crescendo. Ca să devină , încet, încet, sălbatică, insuportabilă această creștere. Ca o pedeapsă. Ca o pedeapsă inexorabilă….Mângâiere apoi când ritmul și intensitatea descresc iar nuanțat. Nuanțându-se cu pauzele și intensitatea Liniștii. Nuanțe de Liniște…Nuanțe de Lumină Neagră. Nuanțe ale unui incendiu în care Negrul izbucnește și se stinge. Se stinge și izbucnește. Se potențează Spațiul și Timpul. Spațiu și Timp se actualizează. Încremenește Timpul și aleargă Spațiul. Încremenește Spațiul și aleargă Timpul. Încremenește, o clipă, Albul și aleargă, atunci, Negrul. Încremenește, o clipă, Negrul și aleargă, atunci, Albul. Și "între"….Continuitatea. Continuitatea spartă în alte nuanțe de Alb și Negru, de Spațiu-Timp…De "ceva" și "altceva"….Și, mai adânc, altă Continuitate în care pătrunzi și….
*
Intru, din pridvor, în casa în care stă Ioana. Casă de țară. Cu două camere. Prima, cum pătrunzi din pridvor, cu masă joasă, rotundă, țărănească. Cu picioare trei - oblice. Rotunde. Groase sus, încastrate, fără cuie, cu cepuri, în masă. Subțiindu-se spre podea, zvelte. Abia pot încăpea trei - patru oameni în jurul acestei mese. Înconjurată de patru scaune care o reproduc. În miniatură. Mai departe, în stânga, încă două. În total - șase. Cu masa - șapte (cifră magică? are vre-o semnificație?). Afumate - și masa și scaunele. Prin porii lemnului de esență tare a pătruns fumul, în timp. Fumul din vatra peste care se lățește și apoi se îngustează spre tavan, hornul. Vatra, de piatră, pe care se coace pâinea de țest. Þestul este rezemat, încă aromind, de perete, în stânga. În dreapta - cuptorul. Cuptorul, în prelungirea sobei de cărămidă, cu plită de tuci. După cuptor, bănuit, întunericul Negru. Cu diverse nuanțe de Negru…
Din prima cameră, ușa spre "camera din față". Ioana a lăsat-o deschisă. Îmi face semn să intru. A aprins lampa cu gaz. Îi ridică fitilul și, odată cu el cresc și sunetele, din ce în ce mai înverșunate și mai rapizi ale toacei - explozie de lumină. Albă. Explozie! "Camera din față" s-a umplut de incendiul de Alb. Micșorează puțin flacăra lămpii. Lumina devine suportabilă. Normală, blândă…Proiectează umbrele difuz. Misterul capătă alte nuanțe…
Stă, Ioana, pe scaun, lângă fereastră. Sub fereastră - masa pătrată, de brad. Acoperită cu un șervet lucrat cu arnici. Lampa - pe masă. În stânga - patul. Patul acoperit cu cergă, plin de perne cu fețe lucrate într-o geometrie atât de perfectă! Arnici negru și roșu. Cerga - mițoasă, Albă, învârstată cu Negru. Deasupra patului, o fotografie: Mama și Tata. Tata s-a prăpădit, stau cu Mama. Vorba Ioanei - calmă, leneșe, rară. Numai obrajii, de o roșeață bruscă, trădează ceva. Și, poate, respirația: așteptarea, explodată odată cu explozia lămpii, luminii, Albului și care, încet, încet, revine la normal. La normal? Nimic nu mai este chiar "normal" de când am intrat în casă. In acest alt Spațiu-Timp. Mama e plecată în satul vecin. Eu n-am întrebat. Și, pe peretele din stânga, altă fotografie, făcută și înrămată la bâlci, ca și prima. Ea - mama țărancă, tânără, venită la "Oraș" - să se pozeze împreună cu "tata" - cătană în termen…
Mi se taie răsuflarea: alături - TABLOUL. Executat de un maestru, înrămat greu, maiestuos, medieval, culori prăfuite - vii sub praful depus în timp, care a intrat în ele dându-le însă o strălucire patinată, nefirească. Portretul Ioanei! Vechi. În haine de epocă. Pictor flamand? Nu, mai curând…Culori închise. Părul strâns deasupra capului, într-o diademă. Numai diadema lucește în contrast cu restul culorilor . Tonuri de negru-maroniu, roșu și alb. Grele dacă nu le-ar deschide Albul izbucnind cu putere, din când în când ca apoi, din nou, să se stingă. . De la catifeaua sângeriu închis, aproape negru, a rochiei cu falduri bogate și corset, până la nuanța - aproape caldă, dar pală a pielei care o simți cum palpită sub rochie. Și apoi - INELUL…Fulger - explozie de Alb temperat de argintiul blând care se prelinge, moale însă pregnant, din diademă. INELUL - pe mâna cu degete lungi, prelungi care nu se mai termină. Fragile, nervoase și totuși puternice în fragilitatea lor. Mâna dreaptă, pusă pe corsajul care palpită ușor; pe arătător - INELUL. Cu montură din platină. Două ogive care tind să se întâlnească, bătute în diamante. Strălucitoare, fin șlefuite - lumina se răsfrânge într-o adevărată beție de raze reflectate, potențate de lumina aproape să fie ucisă (de ea însăși? de întuneric?), a lămpii cu gaz…Portretul ei, sau un portret aidoma ei…

degetele-i moi, ucigașe, de catifea
acopereau, ca o mănușă, linia vieții din palma mea…

Ne-am uitat, ne uităm, simultan, la tablou. Sau tabloul se uită la noi, viu, de peste veacuri.
Străbunica din partea mamei… șoptește Ioana…De undeva din Germania…
*
Cer jos. A coborât deodată. Norii abia bănuiți cu câteva clipe înainte, s-au adunat. Fulgerător. În această după amiază târzie. De vară întârziată, revenită brusc, în toamna târzie, friguroasă, de munte. Irupând cu o căldură sufocantă, nesănătoasă. Irupând cu mirosul putrid al recoltelor (strânse) care dospesc. Irupând încărcată de electricitatea care încarcă totul: case, copaci și, mai ales, aerul - o simt până în vârful unghiilor, al părului. Și trăsnetul eliberator, căzut peste dealul din stânga (mă aflu aproape de centrul satului, aproape de "Catedrală"). Mai am timp să văd pământul roșiatic, crăpat de secetă și să mai văd cum zboară o pasăre speriată. Apoi - potopul. Potopul atotcuprinzător. Într-o clipă sunt ud până la piele. În întunericul de dincolo de Întuneric, brăzdat de fulgere dese și vacarmul ploii și al tunetelor, ajung (când am ajuns?) în pragul "Catedralei". Ușa, ușa întredeschisă. O împing și cedează greu - ușă masivă, de stejar, bătută cu lungi fâșii de fier ("ferecată"?). O lumină blândă, din întuneric, înăuntru. Lumină filtrată prin geamurile înguste ale naosului. Lumină ce vine de la fulgerele continue din afară și totuși, parcă, uniformizată, continuă, ce izvorăște din interior, dinspre CRUCIFIX. Totul se derulează apoi cu o viteză fantastică în care Timpul își pierde semnificația, împietrește. Nu știu când am ajuns în dreptul celei de a doua turle. În față - stânga: CRUCIFIXUL din care acum se cerne o umbră de lumină caldă, învăluitoare și totuși atât de rece, străbătută de fiori-vibrații de DINCOLO de ORICE…Privesc, fascinat, porii, găurile de carii în lemnul de brad…Umezi. Supurând. Apă? Sânge? Și trupul, Trupul de pe cruce: căpătând viață, respirând, respirând și văd, VÃD, Doamne, Tot Ce Se Va Întâmpla, Ce Se Întâmplă cu mine, cu Ioana…Și șoapta, de pe buzele arse de febră, de febra sfârșitului…Și totuși atât de vie această șoaptă, de omenească, de blândă…"De ce te temi?!…Și EU am ȘTIUT și am SUFERIT și SUFÃR și MI-a fost FRICÃ și ÎMI este FRICÃ…Apropie-te și MÃ atinge… SUNT VIU… Și din ochii, aproape închiși, cu privirea îngustată (câtă acuitate în această PRIVIRE) - o rază caldă, o lumină imensă, insuportabilă când îi ating picioarele, degetele picioarelor, cuiele - proaspăt bătute peste care se prelinge, încet, sângele, aburul acestui sânge…DE CE TE TEMI DE CE VA FI, DE CE ESTE?…EȘTI LÂNGÃ MINE…ÎN MINE…ȘI NU MAI SUFERI…ȘI NICI EA NU SUFERÃ…FRICA EI NU MAI ESTE…ESTE ALTCEVA…ALTCEVA PE CARE, ACUM, ÎL ȘTII! ÎL SIMÞI CU TOATÃ FIINÞA TA!…"
*
Am zăcut două nopți și două zile. În așternuturi schimbate de Ioana, de nenumărate ori, în camera mea mizerabilă din baracă. Nu i-am spus nimic. Apoi febra, boala, s-au dus…
*
În fața culoarului pe care se afla cabina mea pe "Ivan Franco", o nișe (aparent fără nici o funcționalitate). La stânga ei - scara: urcă spre alt culoar. Culoar alb, cu o dungă bleu, bleu-pal (în lumina spectrala a neonului) pe mijlocul pereților laterali. Imediat în fața scării, pe noul culoar, un tablou mare cu nava secționată. Se văd toate etajele. Planșă anatomică. Planșă anatomică a unui monstru marin. Însemnat cu roșu locul unde mă aflu. Restul desenului - cu linii negre. Un negru vibrant în geometria sa nefirească. O geometrie uneori, totuși, familiară; alteori rece, dușmănoasă. Oricând fascinantă, incitatoare. Palpitând de viața unei intuiții concrete.
Pe măsuța din cabina mea - pe o foaie de hârtie - un desen. Încearcă să reproducă această geometrie devorator-incitatoare. Ideea acestei geometrii. Pentru că schița nu semănă cu tabloul de pe culoar. Nu seamănă și totuși, într-o esență ce-o bănui dincolo de orice asemănare și neasemănare, este IDENTICÃ (CIRCULARÃ?).
Exerciții îndelungate (noaptea, înainte de culcare? dimineața? - nu mai știu). Schițele se adună. Nu arunc nici una. Le suprapun, mereu le suprapun pe noi coli de hârtie. Se completează reciproc căutând să cuprindă, să surprindă, să prindă CEVA care îmi scapă mereu. Nu le frunzăresc. Văd, văd, efectiv, "prin" ele. Prin cea de la suprafață, pe cea imediat următoare…prin aceasta pe cea dinaintea ei….și așa mai departe, ca o regresie la infinit în care palpită Ivanka, Ioana, Carla… Mereu aproape, aproape să le ating urmărind un fir imaginar al Ariadnei dar în adâncime, nu în plan…spre limanul mult dorit pe care vreau să-l ating scăpând din pântecele acestui monstru marin a cărui inimă imensă o simt cum bate puternic, întins pe patul meu ce se găsește imediat deasupra sălii motoarelor….
*
Deci - mâna dreaptă, pusă pe corsajul care palpită - în tabloul din semi-obscuritatea luminii date de lampa cu gaz din camera Ioanei. Strălucește, pe arătător, INELUL…
Am început să mângâi aproprierea de acest inel, de mâna reală a Ioanei. Blând și atroce. Blând, cu o blândețe izvorând din toată ființa mea. Atroce, cu o încrâncenare a întregii ființe…
Trupul Ioanei - superbă jertfă întinsă pe patul modest, acoperit cu cerga Albă învârstată cu Negru…Respiră calm, liniștitor, prevestitor…Îmi ia mâna și mi-o pune sub sânul stâng. "Simți?". Se simte zbaterea sub piele, sub carnea elastică, sub coaste…Se liniștește încet această zbatere….Apoi - încremenește dintr-odată. Tresar îngrozit. Fața ei destinsă - palidă. Răsuflarea - oprită, Doar o venă subțire, spre tâmplă, abia mai tresare în lumina puternică a lămpii căreia i-am ridicat fitilul… Apoi se oprește și această tresărire…Am rămas singur (singur?) cu o moartă frumoasă (încă frumoasă) alături. Vreau să strig îngrozit și nu pot. Ca atunci când, în vis, ți se întâmplă un accident fatal și nu poți scoate vre-un sunet…
*

Și acum - despre "Inclupatul" Bârligiu.
Domn-inginer, mă copile…hai cu mine. Îl privesc surprins. Bârligiu se ridică greoi. Își ia din cuierul-pom pelerina cauciucată. Frunzăresc raportul de la sonde (tocmai a fost transmis la întreprindere; se transmite de două ori pe zi: dimineața, la ora 5 și seara, la ora 8. De la întreprindere, la trust; de aici, la minister. Invariabil, în fiecare zi - ca un ritual). Îl închid în sertar. Încui. Pun cheia la locul ei, sub birou - s-o găsească brigadierul de schimb, dimineață. Îmi iau canadiana. O îmbrac din mers.
Îl ajung afară. Îl urmez. În tăcere. Prin ceața ce s-a lăsat odată cu amurgul. O ceață materială (ca în port?). Îți pătrunde în gură, în nări, în plămâni. Te îneacă. Înaintăm, făcându-ne loc prin ceața densă. Uneori se rărește, alteori izvorăște din pământ, din cer, din dreapta, din stânga, din copaci, din case, din barăci, de peste tot…Trecem pe lângă "Catedrală". În satul ăsta nenorocit, sărac, de munte, "Catedrala" se înalță maiestuos. Ca o sfidare a sărăciei, sau ca o bogăție a sărăciei. E nouă. A fost clădită de câțiva ani numai. Trecem podețul. Am ajuns "acasă" la Bârligiu. De fapt, o baracă prăpădită (ca și ce în care se află "Secția"). Cu două camere. Friguroase dacă n-ar fi instalația de încălzire generoasă (cu țevi groase de 6 țoli, legate la cazanul de aburi care merge zi și noapte pentru instalația de dezbenzinare). Mă lovește, încă de la intrare, mirosul de stătut, de transpirație, de căldură nesănătoasă (Bârligiu lăsase ventilele de la încălzire deschise). Se dezbracă. Dă drumul la reșou. Scoate o tigaie și borcanul cu carne de porc în untură. Le rostuiește. Începe pregătirea, pe reșou, a bucatelor. În timp ce untura începe să sfârâie în tigaie, scoate scăfița, scăfița pentru pisat usturoiul. O spală (de formă - două, trei clăteli). Ca și pe pisălogul tot de lemn. Scoate, din dulap, usturoiul. Îl curăță cu dexteritate. Îl pisează. Friptura începe să miroasă ademenitor. Așterne, pe masă, un ștergar (dubios). Lumina, de la becul murdar, a devenit, între timp, din ce în ce mai pâcloasă. Ceața a intrat și ea în baracă. Bârligiu umblă, din nou, la dulap. Apare pe masă, alături de farfuriile și tacâmurile de campanie (slinoase), o sticlă verzuie. Astupată cu un cocean de porumb. Lichidul - îl ghicești prin semi-transparența sticlei. Curat, îmbietor (zeamă de prună, de-acasă, de la Văleni - zice Bârligiu). Începem să mâncăm (și să bem) în tăcere (ca la începutul unui parastas?) - cu poftă. Trupul se încălzește pe dinăuntru. Þuica arde. Plăcut, până în fundul gâtului, pe esofag, în stomac. Se împrăștie, adormitor, în tot corpul. Îl pătrunde cu aburi aromați. E bine, e cald…
Începe, ca pe o litanie, povestirea…
Pe Anișoara (Dolhescu - laborantă, 17 - 18 ani), o omor (vorbește fără ură, constatativ)…O omor, mă, dacă mai vine…Și o să vină… O să vină, cățeaua…
*

Astă vară venea, Bârligiu, de la o sondă, dimineața, pe la ora 4. Trecea, trece pe la sonda neterminată. Sonda 6. Instalația - nedemontată (sonda trebuie să intre în probe de producție). N-au luat nici "boșca" (baraca brigadierului). În baracă - lumină. De la becul chior de 25 de wați. Ușa - deschis (întredeschisă). Se vede patul cu un picior dezvelit. De miere. Dă să treacă mai departe (vre-una cu vre-un hăndrălău - își zice Bârligiu - dă-i în mă-sa… ce să facă și ei dacă n-au unde… mai bine aici). Dă deci să treacă mai departe când o aude pe Anișoara chemând încet: Nea Ioane…Nea Ioane…O recunoaște imediat. După glas. Ce să-mi pun mintea cu ea (își zisese el, altădată). Un copil, acolo (numai a copil nu arăta)…Am fete mai mari ca ea… (când se uita la ea, își aducea aminte de ele și-i trecea; carnea - rămânea răscolită, în continuare…Încet, încet, se liniștea) Nea Ioane…Ce-i, fă, ți-ai mutat casa? Vină-ncoa, Nea Ioane. Te-aștept de-aseară. Știam că treci pe-aici. Vreau să te rog ceva… Ie-te a dracu' mânză… și intră. Cât este de ostenit, parcă i se ia un văl de pe ochi - așa-i strălucește, în lumina chioară, carnea Dolhascăi…Din cămașa de in, desfăcută la gât, țâțele sunt aproape afară…și se prăvălește, buimac, Bârligiu, în pat…Se uită la el, șerpoaica… A văzut multe la viața lui, da ochii ăștia, din noaptea asta - fi-rar ai dracului de ochi și de noapte… Se strânge, încet, la perete. Nu cu fereală, să-i facă loc… Și nu-l pierde din ochi… Și începe apoi să-l lucreze: bob mărunt - la gât, la urechi, pe piept… desfăcându-i salopeta… Apoi, Bârligiu, nu mai știe ce este. Ca o beție cumplită. O beție din care vrei să mori și nu poți. Și torni în tine, să ți se facă rău și nu reușești. Și te trezești. Și o iei de la început. Și, în lumina aia chioară, o vezi pe ea - din când în când - și apoi cazi, din nou, în întuneric: în întunericul din ea, din tine…Ușa este, a rămas, deschisă. Târziu, zorile mijesc de-a-binelea, Bârligiu o trântește cu piciorul. Și becul chior îl crapă cu mâna…Rămân, acolo, ziua și noapte ce au venit. Nemâncați, nebăuți, nesătui…Nu-și mai aduce aminte, Bârligiu, de nimic. Decât de carnea ei, ca o zacere. Cu căldură. Cu friguri. Cu ciolanele lui bătrâne, înmuiate, care duseseră, care duceau la tăvăleală și-n care seva urcă ca-n tinerețe…
Dimineața (care dimineață? Bârligiu nu mai știe) stors, vlăguit, se trezește afară. Își bagă capul în haba cu apa stătută de lângă boșcă. Și plecă, lăsând-o acolo, dormind…
Pe seară vine la el Alupi (sondor șef din brigada lui Barbu). Nea Ioane, vino la Post, la Miliție. Te cheamă Domnu' Plutonier (Mazilu).
Se duce. Intră. Ãla (Mazilu), îl aștepta (prahovean de-al lui Bârligiu; rătăcit și el în alt colț de țară, odată cu petroliștii; băuseră de multe ori împreună; erau din sate apropriate). Ce-i, bă, Mazilule? Tovarășu' Plutonier Mazilu! Face ăla, ridicându-se în capu' oaselor de la birou. Ce-i, bă, Domnu'-Tovarășu' Plutonier Mazilu? Inclupatu' Bârligiu, stai jos! (și-i arată scaunul din fața biroului). Apoi, trăgând de veston (aranjându-și "ținuta") trece la loc, în spatele biroului.
Pe scurt: Bârligiu o "violase" pe Anișoara care, sumar îmbrăcată, venise - ață - la Miliție să-l reclame. Era în camera de alături. Mazilu o cheamă. Ea apare zgâriată pe față, pe mâini. Nu se uită la Bârligiu. Privește undeva, pe fereastră. Ia spune, tovarășa Dolhescu, cum a fost? - zice Mazilu. Am spus și am scris. Altceva nu mai am ce spune!…Eu n-am ce face - zice Mazilu - reclamație - este, faptele - este (și arată cu capul spre ea) io fac acte de dare în judecată! Bârligiu vede roșu înaintea ochilor. Ia, ușurel, scaunul de pe care se ridicase și începe să-l strângă în mâini. Scaunul pârâie. Se rupe. Ãla, Mazilu, galben ca ceara, se retrage spre rastel să apuce o armă. Stai, bă, îi spune Bârligiu blând, nu cu tine sau cu ea am ceva. Am cu scaunul ăsta. Și fărâmă scaunul încet, metodic, până îl face surcele. Dă, apoi, să iasă. Anișoara se proptește în ușă (cu privirea aia, de "șerpoaică"). Stai o leacă, Nea Ioane. Io rup declarația. Nu este! Mă iei de nevastă…Bârligiu rămâne trăsnit…O dă, apoi, ușor, la o parte și pleacă… Află că, după ce a plecat, Anișoara a cerut reclamația și a rupt-o, plângând.
*
Apoi, întâlniri din întâmplare. Trecând, fiecare, mai departe. Odată, ca s-o uite, Bârligiu a încercat cu femeia de serviciu. S-a ales cu porecla (a doua poreclă) de "bleaga". A renunțat. O poartă pe Anișoara, întreagă, în el, ca o rană…
*
În fiecare noapte (în nopțile în care Bârligiu doarme "acasă") după miezul nopții, Anișoara vine și zgârie ca pisicile la ușă și se roagă să-i dea drumul înăuntru…
*
Sticla de țuică s-a terminat demult…Toropeala a crescut…Povestirea ajunge, din ce în ce mai greu, la mine…Aproape am adormit. Ceața, lumina difuză, mi-au pătruns în ochi și în oase, în tot corpul, făcându-l de plumb…Aud vag, prin somn, trântit într-o rână pe patul de campanie un zgomot ușor, persistent, ca un zgâriat de pisică, la ușă…Îl înregistrez semiconștient, odată cu vorbele lui Bârligiu care a rămas undeva, departe, în altă lume, lăsând în locul lui doar vorbele care plutesc în aerul de vată: "o omor, bă, o omor dacă mai vine"….Mă trezesc brusc. Zgârieturile și un fel de vaiet-șoaptă s-au întețit. Bârligiu doarme și se zbuciumă în somn. Odată cu trezirea bruscă, fiorii pe șira spinării scot din mine sudori calde și reci…ANIȘOARA SE SPÂNZURASE CU CÂTEVA SÃPTÃMÂNI ÎN URMÃ.
*
Vena subțire, de la tâmpla Ioanei, a prins iar viață. Trupul începe să i se încălzească. O strâng tare în brațe. Rigiditatea dispare încetul. Ochii Ioanei sticloși, se înmoaie într-o privire blândă, încă rece, care nu "vede"…Slăbesc strânsoarea. Ea simte și începe să palpite. Întoarce fața palidă într-o parte, căutându-mă… Strânge-mă, strânge-mă…Îmbrățișează-mă…(șoptește stins)…Strânge-mă tare…Mai ales după, după ce NU VOI MAI FI…A obosit. Tace. Începe să răsufle sincopat. Mă pierd. Mi-e frică. O frică ce crește, se amplifică. Începe din nou criza? …MAI ALES DUPÃ CE NU VOI MAI FI (șoptește din nou)… Respirația i se calmează. Devine liniștită, normală…Oftează stins…Am crezut că este ultima dată…de fiecare dată cred la fel…Nici doctorii nu știu ce-i cu mine. Zic că o să-mi treacă "după"… (a roșit - văd în lumina lămpii cum fața albă, întoarsă spre mine, roșește brusc). Repetă: "după"…(cu rușine) ce o să intru în rândul lumii…
Am ținut, țin în brațe o moartă "vie". Atât de vie! Te-ai speriat? Nu trebuia să vii. Chiar dacă te-am chemat… N-am putut altfel… Am știut de mult că tu vei fi ACELA…Am știut din totdeauna…
*
În avionul de….privesc inscripția de pe spătarul scaunului din față:
"Your life jacket
is under your seat"
Apăs pe butonul care face ca placa acestui spătar să devină măsuță. Pe îmbrăcămintea de plastic gris a spătarului văd scris, cu pastă, un nume: Doina.
La câteva ore după sosirea în orașul de destinație, mă aflu în fața unei vitrine cu porțelanuri și cristaluri. Am o senzație ciudată. Mă întorc. O văd în fața mea. Doina? (rostesc). Și ea mă recunoaște deși nu ne-am văzut niciodată….
*
Principiul lui Bell - două particule elementare care au interacționat cândva: orice acțiune ulterioară asupra uneia dintre ele se resimte, instantaneu, asupra celeilalte, oriunde s-ar afla, oriunde ar fi…
*
În vis (îmi dau seama că visez) cobor-urc scări…Ajung într-un hangar. O iau la dreapta pe un coridor întunecat. Merg în semiîntuneric. Cobor, din nou, niște scări (de piatră). Se deschide, în față, un spațiu larg, boltit (tavanul este undeva, departe). Semiîntunericul persistă. Înaintez pe dalele de piatră (spongioase și totuși lustruite de nenumărații pași care le-au traversat). Departe, departe, se întrezăresc niște făclii. Sunt singur în imensitatea vastă. Încremenesc! Din spate, pe sub pelerina ce mă acoperă, bogată, simt două mâini puternice care mă prind de mijloc, oprindu-mă. Întorc capul. O arătare hidoasă; un pitic masiv, cu o figură descompusă, pe cap cu scufă de bufon, rânjește pervers și complice. Gotfried - Gott - Bârligiu. Vreau să mă smulg și nu pot. Vreau să strig și nu pot. Sunt paralizat de privirea blând-ucigașe. Știu ce va urma. Complexul "călău-victimă" ne unește. Și acum, plin de groază și dragoste pentru el, ași vrea să-l ajut. Să-l ajut? Să mă ajut? Să treacă mai repede "acest pahar". Să treacă mai repede și pentru el și pentru mine. Și, totuși, să întârzie cât mai mult această "trecere" ce devine o adevărată cruntă și neasemuit de dulce beție. Nu mai sunt "eu". Nu mai este "el". Blestemul și ruga s-au unit într-un Tot…Și, undeva, departe, făcliile care ard….
*
"The Transcendent … is not real, but He is Reality itself, although not given in a concept, since by its very essence it is non-concept. More than that, the Transcendent is found in every real thing." (Kamalasila).

*
"l'Eveilié ne crée plus de Karma, il est psychologiquement libre de la loi de cause à effet. Ce qui vient d'être dit s'éclaire si nous portons à nous nouveau notre attention sur façon don’t apparaissent les pensées chez l'home ordinaire. Celles-ci se présentent continuellement dans le champ de son esprit. A peine une pensée se présente-t-elle qu'une autre arrive à son tour et empêche première de terminer sa course. Chacune de ces pensées, nous enseigne le bouddhisme, est un acte incomplet. En ceci réside la source première du Karma au niveau psychologique, car chaque pensée incomplète est lourde de potentiel de désirs et d'actions" (Sai Baba).
*
* *
Aici se termina fragmentul de manuscris, găsit întâmplător, într-un dulap, dintr-o cameră de hotel, pe malul mării…L-am reprodus, fără să schimb sau să adaug vre-o virgulă, literă sau cuvânt.
Mangalia - București 1985 - 2004.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!