agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2862 .



Femeile poetului
proză [ ]
Acest text este o metaforă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bell ]

2006-03-11  |     | 



Femeile poetului



Poetul cu două femei. Adică cele două iubite. Ele nu puteau lipsi, veneau mereu, era o competiție nerostită. Versurile uimitoare parcă picurau dintr-o cupă de argint iar dacă recita, era plângere. Glasul lui metric și adânc tăia ca un ferăstrău în sufletele lor. Le privise la cenaclu, le vorbise în același timp și le invitase în același timp la o bere, la o grădiniță de lângă Casa cărții. Ele se cunoșteau puțin, doar de pe la întâlnirile acestui grup de iubitori de frumos și de litere. Se citea mult aici și versurile lui le înfiorau până la umezirea ochilor și la o chemare spre ceva de nerespins. Au mers împreună, s-au așezat la aceeași masă și au comunicat aceleași idei. Au privit aceeași ochi, ai poetului, și au simțit cu uimire cum fiecare por al pielii lor voia sa se lipească de pielea lui și să se unească continuu. Au ajuns apoi seara târziu în camera lui și s-au aruncat, printre paginile cu versuri căzute peste tot, cuprinse parcă de un drog necunoscut, să îl iubească și să îl ascundă complet în trupurile lor.

Succesul lui pe tărâmul literar era in crestere. Parcă în șuvoaie îi ieșeau din fire și din condei pagini nenumărate de versuri și rândurile cărților pline de atâta iubire de parcă nu mai existau pe lume fabrici cu salopete uleioase și tomberoane de gunoi, sau conserve de fasole și alte asemenea lucruri ci doar iubire și bucuria de a fi prins în visarea unor dorințe nebune. După fiecare întâlnire femeile se reîncărcau de dragoste și de o speranță imposibila Era acea speranță de care sunt captivați jucătorii de cărți. De la pot la pot ei reașteaptă cartea cea mare dar se bucură de filajul fiecărei cărți în parte. Ele veneau și plecau fără să țină o anumită socoteală una alteia. De aceea se întâmpla ca să fie iubite odată amândouă, dar iubirea era așa de neiertătoare și de pătimașă că nu mai avea nici o importanță nimic decât că acum, sau peste o oră, la noapte, sau mâine, poetul o va dori ori pe una, ori pe alta, ori pe amândouă. Cum putea el să iubească în același timp două ființe, nici nu mai era aceasta o întrebare pentru cele două femei. În marea lor chemare spre un fel de spațiu al spiritului aceste amănunte nu existau. Poate criticii, ce inevitabil trebuiau să elogieze volumele mici încă, se uitau chiorâș la nepăsarea poetului pentru ce zice lumea cea rea și cârcotașă.

Tinerețea poetului și trupul său ce răzbea să fie privit printre versurile poeziilor, asemenea trunchiului unui pom frumos printre ramuri, erau mărul din care mușcau femeile ziua, seara, noaptea și dimineața. Gândurile sale se ridicau atunci printre nouri și se alergau ca fecioarele pe maluri cu flori și albine. Erau cele doua femei păcătoase, erau ele firești sau erau răspunsul acelui amestec de carne și cuvinte din care erau alcătuite poeziile lui, cusute cu fire magice. Geamătul uneia este cântecul nerostit al celeilalte, cuprinse ambele de alean și întuneric, în timp ce îl cuprind amândouă cu mâinile și picioarele formând împreună o singură ființă, asemenea unui crab uriaș. Ce știe el despre lumea din jurul său, întreg spațiul vieții îi pare atât de mic că încape în acest pat. Îi vin ca torente miraculoasele versuri, din afară, dinlăuntru sau dintre norii albi alergați primăvara prin cerul copilăriei, printre care îl fac să plutească mângâierile meșteșugite. Chiar neras și nedormit, chipul său obosit și frumos este pentru femeile sale, dimineața, o icoană și un dor ca iar și iar să fie iubite. Flămânde se năpustesc să îl cuprindă și să plece doar după ce vor lua cu ele liniștea căderilor în abis.

Soarele are azi o căldură blândă și o lumină nefirească. Poetul trece printre zidurile vechii cetăți medievale. Se va face primăvară în curând. Iarba se așează singură printre pietrele cioplite demult, răsturnate pe lângă metereze. Aici îi place lui să se ascundă de oameni, de politică și mizeria generală. Îi trec prin minte momente din noaptea trecută și suflul aprig al celor două femei. Frumusețea lor, trupurile lor iubite probabil si de alții, le simte încă cum se mișcă încolăcite și nerăbdătoare. Este un fir acesta, al vieții? Nu știe și nici nu se gândește dacă ceea ce face este sau nu moral. Doar poezia sa pare să existe și să conteze. Și dacă poezia îi aduce dragoste și păcate, atunci o lasă să vină să-l ademenească și să îl alinte. Delirul nopților cu cele două femei este pentru el ca o recitare mută a tuturor poeziilor lui, în același timp, și de către o singură gură.

La întoarcere ochii lui se opresc asupra chipului unei tinere. Ea râde și lumina din ochii ei, explodând de soare, pare din altă lume. Un junghi mic îi mișcă prin spațiul din jurul inimii, de acolo de unde pleacă pe drumul lor cuvintele unui poet. Nu înțelege ce s-a întâmplat, doar că imediat vrea sa scrie. Nu mai văzuse așa un chip, așa o frumusețe, vrea să întrebe în stânga și în dreapta cum de e posibil să se strângă atât într-un singur punct al ființei, să se concentreze atâta perfecțiune. Se gândește la Dumnezeu și la minuni, apoi la vârful de lancie al naturii, înfiptă în femeie. Chipul râzând îi rămâne în minte până seara. Citind în singurătatea camerei lui își ascultă bătăile inimii, sunete la care nu luase aminte niciodată și durerea aceea necunoscută simte cum redevine, redevine.

Se înnoptează, perdelele își pierd lumina, parcă se vestejesc devenind pânze de păianjen țesute pe ferestre. Fără să vrea, poetul notează această observație și versurile lui vor pleca odată de aici. Stă pe un scaun, tăcut, și privește înapoi spre creier. Cele două femei sunt întinse pe pat, cu tot ce au ele ascuns pus la vedere, și așteaptă ca poetul lor drag să înceapă jocul cutremurător al fiorilor mici, și mai mari și tot mai mari, în preludii indescriptibile, până inundațiile vor rupe pântecele lor cu șuvoaie tropicale. El întârzie, se ridică ele și îl dezbracă trăgându-l spre culcuș. Întins, prins de crabul cel uriaș, cu patru mâni și patru picioare, ce toate îl mângâie încontinuu, în fel și chip, poetul cu plete stă trist și ochii prinși de tavan refuză să se închidă. Poate că într-un târziu o să cadă în tremurul coapselor celor doua iubite dar încă nu poate. Își privește, fără să se poată împotrivi, gândul, cum iese singur din încăperea mică și înconjoară orașul. Unde o fi oare restul lumii, imensitatea zidurilor și a luminilor de la ferestre, după care stă neștiuta lui copilă.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!