Între orbire și luciditate

Declarație de dragoste

Era frig și umezeală. Era întuneric și răceală. Era sfială și dezgust. Repulsie și o atracție nedisimulată de a te strânge la piept, de a te îmbrățișa până la a te sufoca cu fiorul năvalnic al buzelor lor mele moi și sărace. Privațiune, dezmăț, recrudescență, mirare,curiozitate-până la refuz. Implant de fabulație, de minciună și duplicitate. Implanturi ieftine.
Repudierea conștiinței: o opțiune de a fi. A fi nedrept cu rafinamentul mersului unei feline. A fi tu însuți.
Sentimente mutilate deliberat. Totuși, ar fi nedrept să gândesc asta. Automutilarea până la sacrificiu de sine nu e o virtute?
Zidul nu poate fi penetrat de o fereastră. Poate fi străpuns cu dispreț și agonie, nu cu dragoste și afecțiune. El trebuie să rămână izolat, marginalizat, depășit, surmontat pentru a descoperi ceea ce e dincolo de el : melancolia dulce a unei zile frumoase de toamnă.
Cuvintele sunt o salvare; îmi acordă dreptul legitim de a-mi smulge cu plăcerea unui iepure care face salturi spre libertate,remușcarea,reproșul și chiar conștiința. Nu numai somnul rațiunii naște monștrii,ci și o luciditate prea mare. Cu cât știi mai multe, cu atât ai mai puține certitudini. Drumul meu către tine a fost presărat de dorințe demult apuse, de rugăminți deșarte, de regrete precoce.
Cu cât devii mai insensibil, cu atât reușești să-i îndepărtezi pe "agresorii" care-ți invadează mintea,sufletul și trupul. Astfel îți poți dezvolta tendințe compensatorii de agresivitate, sadism și impulsivitate prostească, infantilă și obraznică. Un fiasco total.Ofranda sincerității brutale pe umerii dezgoliți ai grotescului.
Cuvintele nu ating decât inimile zdrobite de atacurile cerebrale ale sentimentelor. Te pot atinge doar atunci când ele îți pot arăta direcția de acțiune pe drumul deșertăciunii și al vanității. Toate astea de dragul unei amiciții pure, sincere și nevinovate, de dragul greșelii de a nu înțelege că vina nu e numai a agresorului,ci și a victimei care se îndreaptă demnă și conștientă sub povara grea și dureroasă a supliciului. Să închinăm o clipă de tăcere pentru a celebra prietenia !

Proces de conștiință

Cum putem scăpa de ideea obsesivă a autoculpabilizării? Învinuindu-i pe altii. Altii-adică aceia cărora suferinta provocată de indiferenta, nesiguranta, incertitudinea și spleenul în care te cufunzi zi de zi, le-a bulversat existența patetică. Și singura modalitate care te poate salva de suspiciunea inumanității este trimiterea, în tenebrele inconștientului, a gândurilor cele mai reprobabile, care deveniseră pentru tine delicii ale minții tale.
Cu această recuzită grandioasă a decorului searbăd al nimicniciei tale îți construiești rolul vieții – de fapt rolurile; pentru că sunt mai multe – ele se diversifică pe măsură ce imaginația ta frapată de personalitățile, care-ți alimentează setea de control și dominație, este absorbită de jocul nebun al cuvintelor, gesturilor, privirilor și răgazurilor care te pot ridica pe culmile plăcerii. Și asta nu e orice fel de plăcere. Oh, nu! Este plăcerea nebunului de a-și etala elucubrațiile unui om a cărui minte este mai mult decât logică; plăcerea unui tânăr de a ostenta cu vioiciunea și exuberanța vârstei pe lângă un bătrân epuizat sufletește și ostenit trupește; și, în sfârșit, plăcerea unei fete de a încerca disperată să atingă corzile sufletești ale unui ins care și-a îngropat cu mult timp în urmă ritmurile muzicale ale bucuriei.
Oare de ce florile își scutură petalele atunci când mă privești? Oare de ce vântul își întețește bătaia aripilor frânte atunci când mă mustri? Oare de ce? Pentru că ești … tu . DOAR PENTRU CÃ EȘTI TU. Dar de ce numai tu? Nu te mai făli atât, spuse copilul din tine. Și imediat, mi-am spus, cu glasul frânt de culoarea stinsă a tăcerii: „Fii bărbat numai atunci când femeia din mine adoarme. Fii copil numai atunci când bărbatul din mine se trezește. Nu mă săruta decât atunci când buzele mele tânjesc după roua dimineții de după o noapte albă. Sărută-mă atunci când răceala mâinilor mele este ispitită de căldura trupului tău. Așa că nu te gândi la cât de departe de tine sunt clipele suferinței. Lasă-te în voia bucuriei clipei de azi. Nu căuta scuze pentru faptul că mă iubești. Nu te lăsa ispitit de vâltoarea nebună a trecutului!”
Cum toate gândurile mele de bine converg spre tine, natura, pentru a celebra acest festin al dragostei regăsite, s-a decis să-și dezlipească buzele obosite de pe salcia care te legăna în dezmierdarea dulce a vântului și să-ți recite o poezie despre cum trebuie să-ți negi trecutul. Depre cum ar trebui să-ți arunci amintirile într-o sticluță de clor și după aceea să-ți albești cu ea sentimentele întunecate pe care le agonizezi mereu și mereu. Nu te mai mira de faptul că nimeni nu-ți vrea binele pe care tu îl dorești atât de mult. Binele nu-l poți avea orișicum. Trebuie să lupți pentru a-l putea încarcera în sufletul tău atât de mic. Geniul, ca și virtutea, nu pot fi învățate.
Răsplata pe care o poți primi după acest act de „triumf”- și anume îngenunchearea binelui în fața orgoliului tău meschin- ar fi o clipă de admirație asupra propriei tale neputințe de a deveni uman. Și atunci …regretele pentru acest sejur searbăd în ograda amurgului inocenței tale sunt o dulce suferință.


Sentința:

De fiecare dată când îmi desprind privirea de la ce mă înconjoară, atunci când am o vagă impresie că ceilalți vor să-mi adreseze cuvinte de mustrare, fără să fi comis nici un act de nedreptate, îmi așez cugetul prins în capcana amăgirilor deșarte și recit în gând rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuiește-mă pe mine păcătosul.” Și atunci când ecoul acestor vorbe se stinge în amurgul amar al gândurilor mele, pe fundalul memoriei, se derulează imagini rustice al copilăriei: mâna înnegrită de cenușa vremii a bunicii mele, care încearcă să-și ascundă sub un batic, printr-o mișcare precisă și înțeleaptă, șuvițele albe ale părului; candela aprinsă într-o zi de duminică; pașii greoi și obosiți ai unui bătrânel spre poiana în care dansau amețitor doi fluturași; și părul din ogradă, care-și înălța obosit spre albastrul oțelit al cerului brațele pline de frunze veștejide.
Până și păcatul greu al tinereții mele , acela care îmi provoca periodic dileme existențiale, își închiria pentru câteva clipe preludiul dulce al libertății în deșertul conștiinței. Până și el iși permitea luxul de a-și lua un concediu. Numai eu , chiar și desprinsă de greutatea păcatului meu, nu reușeam să-mi rezerv câteva clipe de odihnă. Somnambulismul de care dădeam dovadă nu numai noaptea, dar și ziua, îmi refuza acest drept. Avea totuși un preț acest bun de care trebuia să beneficiez pe gratis, și anume un preț pe care mi-l impunea însăși conștiința: deconspirarea păcatului.
Trebuia să realizez cel mai greu lucru cu putința, să prind în mrejele concretului, necunoscutul, anonimul, abstractul; să-i ofer conștiinței cel care îi va dicta sentința, cel care îi va spulbera iluziile confortului, adică să-i dăruiesc ce aveam mai de preț. Oare puteam să fac asta? Dacă nu făceam recurs la îndelungi reflecții despre cum trebuia să acționez, cu siguranță că nu aveam dubii în această privință. Era similar cu formularea principiului identității: Omul este om; bărbatul este bărbat; femeia este femeie. Însă, asemenea unui om de știință care-și întinde cu acribie și rigurozitate tentaculele spiritului său pentru a capta obiectul de studiu, atitudinea reflexivo-contemplativă îmi suscita un prea viu interes. Aveam dificultăți mari în a accepta provocarea pe care mi-o adresa conștiința.
Care era soluția? Simțul practic al unui om de afaceri care calculează riscurile și câștigurile potențiale ale unei întreprinderi pe care vrea să și-o asume. Si astfel am început să negociez cu conștiința la masa tăcerii. Eram cavalerii mesei rotunde, martori muți la spectacolul sublim al deliberării. După ce mi-am susținut pledoaria cu fervoarea specifică unui patriot care-și apără patria cu prețul vieții, a urmat rândul conștiinței să-și apere cauza. Pe coridorul lung și rece al tribunalului ei, se auzeau șoapte care încercau să anticipe verdictul acestui conflict.
În sfărșit, rumoarea și nedumerirea întipărită pe fața celor prezenți la această presupusă negociere, transformată subit în conflict , dădea de înțeles că totul a ajuns la final. Sentința fusese pronunțata cu indiferența și inflexibilitatea specifică celui care analizează obiectiv o situație belicoasă. Pierdusem. Nu-mi rămânea decât să mă resemnez, asemenea unui ascet care surâde în fața vicisitudinilor vieții, asemenea zăpezii care privește uimită focul.
Păcatul trebuia dezvăluit, altfel conștiința risca să-mi spulbere liniștea. Paradoxul era că verdictul era în defavoarea conștiinței, nu a mea. Același lucru ce-mi condamna spiritul la neliniște, îi oferea conștiinței agonia dulce: penitența păcatului. Conștiința mea era prinsă în capcana necunoașterii. Dar și mie îmi lipsea altruismul. Nu vroiam să o avertizez în acest sens.
Uimită de revelația acestui fapt, dar în același timp și cuprinsă de un sentiment de satisfacție, am trecut la ispășirea pedepsei: verbalizarea păcatului.Și printr-un singur cuvânt, cu intonația trubadurului care dedică versuri de dragoste iubitei care l-a părăsit, am îndeplinit sentința, și am grăit : TRÃDAREA!

Despre lașitate

Cineva mi-a spus că nu trebuie să încerci să cuprinzi infinitul în clipele timpului concret… Pășind ușor pe nisipul fierbinte al țărmului pălmuit de valurile violente ale mării, m-am gândit că poate aș reuși să „încremenesc” frumusețea în scurgerea timpului. Însă m-am înșelat… Ca un copil dezamăgit că marea i-a destrămat castelul de nisip, am început să număr firișioarele de nisip, și am cuprins gândul renunțării imediat ce mi-am dat seama că e imposibil.
Nu trebuia decât să mă limitez la a contempla frumusețea, nu să o măsor, să o întemnițez în cușca iluziilor mele stupide.
De câte ori nu am îndepărtat din gândurile mele ceea ce nu puteam simți! Nu reușeam să-mi înfrâng ispita lașității, pentru că ea îmi dădea târcoale asemenea șarpelui încolăcit pe gâtul Evei. Mă tenta cu disperare și pasiune. Dorea să-mi ofere ce avea mai de preț: gustul dulce al resemnării. Vroia să-mi încătușeze sufletul de liniștea resimțită atunci când îți faci mustrări de conștiință.
Și am acceptat mariajul cu lașitatea. Ne-am împletit o coroană de spini ca să ne încununeze drumul spre altarul minciunii. Am îngenuncheat ca doi bețivi care-și fac jurăminte de dragoste veșnică și ne-am aplecat capetele spre abisul destinului. Ne-am împreunat mâinile și ne-am făcut jurăminte de fidelitate... Numai ele ne puteau da puterea de a nu ameți în timp ce priveam absolutul.
Prima străfulgerare a fidelității față ea, mi s-a revelat atunci când Hamlet mi-a șoptit din negura vremurilor de basm: „Să mori, să dormi…sau poate să visezi.” Aveam de ales între a „priza” aroma somnului adânc, care să-mi anestezieze simțurile în fața neființei, sau a îmbrățișa alternativa angoasei. Nu mă puteam priva de efectele psihedelice ale somnului adânc. Precum călăul care privește satisfăcut lama oțelită a instrumentului torturii, m-am lăsat extaziată în voia renunțării.
Pentru început, mi-am ascuțit săgeata abdicării și am străpuns cu ea sentimentul tragic al vieții. Am repudiat cu dispreț toate evenimentele care-mi puteau declanșa neliniște și apăsare și le-am învăluit sub aripa grea a indiferenței. Astfel, refuzului tăios al alesului inimii mele i-am zâmbit sarcastic și amenințător; am dat curs cu seninătate neputinței de a cunoaște tainele universului, iar Străinului cu priviri reci și ispititoare i-am răspuns ridicând ușor din umeri. La toate astea am dezertat cu nerușinare.
Pe drumul lung și arid al lașității, m-am întâlnit cu Iubirea, căreia îi adresasem înainte de a mă angaja în această călătorie surâsuri înecate de amărăciune și sfidare. Nu m-a apostrofat, nu m-a acuzat de nimic, doar mi-a atins cu mantia largă a căldurii sufletu-mi rece. După câțiva pași, m-am întâlnit cu Adevărul, a cărui provocare de a dezlega misterele umanității mă dezarmase în totalitate. Nu a încercat să fie nici persuasiv, nici combativ, pentru a mă determina să mă răzgândesc. Doar mi-a răvășit gândurile cu suflarea proaspătă a curiozității; fără putință de tăgadă, am luat mirarea și am îngropat-o în tenebrele conștiinței. În fine, l-am zărit de departe și pe Străin, însoțit de o ceață densă și întunecată. M-a luat de mână și a început să-mi recite o poezie, ale cărei rime amețitoare, m-a înălțat pe culmile spiritului. Nu am putut totuși să alung lupul din poezie. Singura scăpare pe care am întrezărit-o a fost aceea de a accepta să dansez cu el într-un cerc de foc; toropită de văpaia flăcărilor lui, am invocat ajutorul lașității Nu a stat pe gânduri, și am evadat cu ea pe tărâmul lui Hades în căutarea remediului morții, buruiana care redă tinerețea eternă. Dar ca și Ghilgameș, o pierd tocmai când sunt pe punctul de a o obține. Și, deznădăjduită, am părăsit tărâmul umbrelor cu o singură „pradă”, despre care nu știam cât de mult mi-ar fi putut fi de folos: revelația morții - această prezență absentă, care bântuie umanitatea cu necesarul și iminența ei.
Oare de ce liniștea nu mi-e zdruncinată la gândul că omenirea e subjugată de amenințarea dispariției ei, iar faptul că ,,eul nostru individual” va fi condamnat de aceeași sentință a morții mă angoasează îngrozitor? Nu-mi puteam refuza această întrebare, din moment ce cugetul meu deprinsese un reflex sâcâitor, și anume acela de a reflecta la imposibilitatea de a mă sustrage acestei crude finalități a destinului uman. Oare de ce lucrurile deformate ne provoacă fiori? De ce nu putem înțelege că printre degetele deformate ale neantului se poate strecura sublimul? Poate pentru că noi, oamenii, încremeniți de existența ei asemenea statuilor grecești, încercăm să ne resuscităm ființa gustând din savoarea vieții: fie iubim și suferim, fie agonisim și irosim, fie ne pierdem și ne regăsim.
Asemenea micilor spiriduși rătăciți pe tărâmul magiei, unii dintre noi se lasă pradă rațiunii, pentru ca aceasta, prin clarviziunea ei, să le călăuzească pașii pe cărările șerpuitoare ale binelui și răului, iar alții, îmbătați de licoarea dionisiacă a simțurilor, aleg voluptatea să le lumineze cărarea.
Eu am ales lașitatea. La adăpostul ei mă feresc de torentul asurzitor al vieții și de tăcerea sepulcrală a întunericului. Cu ajutorul ei, mă disculp și culpabilizez pe alții. Fără ea, îmi expun goliciunea spiritului privirilor acuzatoare ale suferinței.