Uff, ce plictiseală, își spune elevul din ultima banca. Tocmai când eram mai liniștită profesorul, care se apucase să o asculte pe una care bâlbâia cateva frânturi de idei auzite de la sufleori, auzi un căscat în fundul clasei. Apoi încă unul. Proful ridică privirea: cine mai cască, îl dau afară! - Asta-i bună! De plictisit te plictisesti, acum nu mai poți nici să caști!
Ca să mai scapi de plictiseală iei pixul în mână,mai scrii ceva pe bancă: nume de formații, declarații de dragoste (I love you, să moară mama!), desenezi o inimă străpunsă sau te apuci să scrii bilețele: "eu mă plictisesc, tu ce faci?" Telegrafic. Le scrii nu ca să-i comunici celuilalt ceva ci pur și simplu să te afli în treabă.
Cei mai mulți stau însă cu pixul și caietul în fața așteptând să-i iasă profului din gură vre-un "porumbel". Aceștia sunt vânătorii de perle. Ei urmăresc profului orice mișcare pe care o vor imita în pauză spre hazul și admirația colegilor.
De aceea mulți dintre noi nu vrem să devenim profesori. Știm noi ce am avea de pătimit: câte porecle, câte miștouri...
Până la urmă, să stai la ore și să râzi când îi iese profului porumbelul din gură este mai interesant decât să chiulești, să te mai faci și cu o absența (că dacă îi vine în gând părintelui să treacă pe la școală, ce te faci?) și sâ patrulezi prin apropierea liceului până se sună de ieșire... asta dacă nu cumva tocmai atunci să se deschidă catalogul la pagina ta și proful să zâmbească satisfăcut (De data asta nu-mi mai scapă!) si cu un gest să te invite, cum am pățit eu mai demult, "Bentea, la lecție!"