agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1643 .



Messer Pietro Luchese - III -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-01-06  |     | 



Galera „Saturnalia” era pregătită pentru a ieși din Santa Maria del Mare. Pe puntea ei forfota dinaintea ridicării ancorei amplifica și mai mult emoția micului Paolo. Sclavii așteptau semnalul, fiecare la cele două rânduri suprapuse de vâsle. Comandantul, Anastasio Calogero, preferase întotdeauna sclavii pentru galera sa, în loc de condamnați. Aceștia din urmă puteau ușor încerca să se facă dispăruți în marile porturi, unde galera făcea popasuri în schimburile ei comerciale. Sclavii știau că au pe galeră hrana zilnică asigurată și că, dacă vor încerca să fugă, condiția de sclav va fi repede înlocuită cu cea de condamnat pe viață. Galera, prevăzută în același timp și cu pânze, avea o provă ascuțită, cu care putea sparge bordajul unei corăbii inamice, în cazul în care ar fi fost atacată. Dar gabaritul ei impresionant, precum și încărcătura, o făceau greoaie în cazul unei dispute pe mare. “Saturnalia” avea prevăzute din construcție și niște deschizături laterale, pe unde două guri de tun puteau face față un timp unor atacuri prin surprindere. Era perioada când Mediterana de est era împânzită de pirații, care-și aveau cartierul general în portul Lemessos din Cipru.
Galera trebuia să ducă în Thessalonik o încărcătură prețioasă: renumitul vin toscan, lâna și mătasea aduse tot din Toscana cea bogată. Apoi grâul și porumbul Lombardiei, ce încăpea în magaziile de sub puntea principală, precum și lemnul Calabriei. Toate erau o monedă de schimb forte pentru acea perioadă.
Paolo privea cu ochii lui mari și albaștri profilul uriaș al galerei, care, pentru copilul învățat să se cuibărească în gondola firavă a tatălui său, căpăta acum, când o privea din interior, dimensiuni hiperbolice. Se lipise de Luciano, fratele Biancăi, pe care îl ținea strâns de mână. Purta în suflet imaginea tatălui său de cu o seară înainte, când s-au despărțit, și la piept bucata de pânză, care-i amintea că o femeie frumoasă și blândă îi dăduse viață și acum se afla undeva foarte departe. Se bucura de faptul că va putea călători. Pentru copiii Veneției, mirajul mării pulsează încă din lichidul amniotic al mamei. De acolo, din starea aceea primară și tainică, copilul aude și simte zbaterea apelor pe canale, visează prin ochii mamei la întinderile mari și albastru-verzui de apă de dincolo de Laguna Venetă, de acolo de unde începe aventura spiritului.
Comandantul nu avusese nicio obiecție în legătură cu îmbarcarea micului Paolo. Luciano era unul dintre cei mai buni marinari ai săi și întotdeauna avusese în el un om de nădejde pe alunecarea pe ape. Paolo împărțea aceeași cabină cu Luciano și chipul deloc aspru al bărbatului, care timp de trei luni îi va fi ființa cea mai apropiată, îl făcea pe micuț să se simtă în siguranță. Când galera s-a îndepărtat de țărm, Paolo a simțit un gol în suflet, dar Luciano, care îl ținea pe după umeri, i-a zâmbit, șoptindu-i:
- De acum suntem numai noi și marea, îi spuse bărbatul, ciufulindu-i coama cârlionțată, ca a unui leu tânăr și gata de a înfrunta lumea. Ai să vezi, Paolo, marea poate fi prietenoasă, dar și aspră uneori. Te voi învăța multe din lucrurile pe care un mus trebuie să le știe...
- Un mus...? se întoarse Paolo mirat spre protectorul său.
- Un mus este un elev pe mare. Cineva care învață cum să simtă și să înțeleagă marea, pentru ca aceasta să-l accepte ca pe un fiu bun al ei.
- O să învăț să mă cațăr și pe catarg?
- Până să te urci pe catarg și să scrutezi de pe gabie orizontul, va trebui să înveți drumul vânturilor prin vele, să descifrezi semnele cerului, potecile pe unde sosesc ca niște feline agile vânturile cele domoale, care, îmbărbătându-se de mirajul valurilor, devin puternice și lesne primejdioase. Dar până atunci, ca orice mus care se respectă, va trebui alături de ceilalți să speli puntea. Vezi tu, dacă acasă ne place să păstrăm ordinea, curățenia, ca totul să sclipească, așa este și pe vasul nostru. Puntea trebuie să fie mereu oglindă, de la prova până la pupa! Prin asta se cunosc marinarii pricepuți și harnici...Vei avea timp să te obișnuiești cu astfel de termeni și, cine știe, poate că va ieși din tine un marinar mai priceput decât Carlo, gondolierul, nu?
La auzul numelui tatălui său, Paolo se întristă, dar Luciano îl luă de mână și îl duse în cabina centrală, acolo unde comandantul Calogero supraveghea timona.
Vânturile dormeau încă pe sub platoșa valurilor din larg. Era atâta albastru în neclintirea depărtării și rar treceau pescăruși, care scoteau parcă sunete de bună revedere cu acei marinari, cu care se obișnuiseră din timpuri străvechi. Paolo privea fascinat nemărginirea apei și se gândea că peste doar o zi vor fi atât de departe de laguna sa dragă și de canalele tatălui său. Strângea din când în când bucata de pânză de la piept și se gândea că poate mama sa, dacă ar fi trăit, ar fi fost mândră să-l știe alunecând pe cale apelor în această galeră, ca un delfin uriaș.
Prima seară, Paolo nu o va uita niciodată. Chipuri de stele neștiute de el încă își zugrăveau scânteierea oțelită pe trupul netulburat al mării, tatuându-l cu urme argintii. Nu mai văzuse niciodată atâtea pâlpâiri tainice la un loc. Înserarea pipăia cu degete de abanos obrazul mării și nu se auzea decât lovirea ritmică a vâslelor, ce unduiau sub chila galerei. Culorile zilei își terminaseră demult spovedania. Întunericul venise ca un fugar hăituit de stele și îngenunchease printre valuri, așteaptând rugăciunea de noapte a marinarilor ca pe o taină. Puntea vasului suspina sub pașii Luceafărului de seară, care aduna parcă în poală amintirile fiecăruia. Și ochii micului Paolo, ca și cei ai marinarilor de pe corabie, se oglindeau în raza acelei stele, umezindu-se de dorul unui suflet părăsit într-o cameră pitică și săracă dincolo de țărm. Doar luna mai încerca să-și ghicească norocul, citind profețiile vremii prin pereții abrupți de ape, ca și cum ar fi privit într-o ceașcă plină de vise pierdute. Catargul își pleca fruntea sub măiastra pală a siajului pribeag și era atâta liniște pe mare, că puteai auzi cum din hula adâncă plânge sufletul de coral.
Galera înaintase fără să dea piept cu capriciile mării sau ale vremii și ajunsese cu bine la Thessalonik. După ce comandantul se asigurase că toata marfa fusese descărcată și primise pungile cu ducații de aur, Paolo știa că de acum se vor putea întoarce acasă. Dar așa cum primise botezul mării în prima zi, trebuia acum, la întoarcere, să cunoască și fața tainică a tavernelor, în care marinarii își înecau dorul și bănuții aspru drămuiți. Când pătrunseseră în taverna scufundată în fum greu și se așezară la o masă lungă și mâncată de cariul vremii, Paolo începu să privească în jur. Nu mai văzuse nicicând atâția bărbați strânși în jurul unor mese ca a lor. Oameni aspri, cu priviri întunecate, majoritatea îmbrăcați sărăcăcios. Loveau cu cănile mari în mese, comandând grecului, care-i privea scrutător din spatele tejghelei, uzo, o băutură tradițională grecească, care îi făcea să uite de depărtarea de casă și de o ființă dorită. Strigau unii la alții în limbi necunoscute micului Paolo. În mijlocul tavernei trei bărbați puternici, cu niște mustăți grozave, ținându-se pe după umeri, dansau un dans lin, sub arcuirea unor instrumente pe care Paolo nu le mai întâlnise în frumoasa sa Veneție. Lui Paolo i se părea că în dansul lor, acea aplecare spre stânga, apoi spre dreapta, era aidoma mișcării valurilor mării, care se apropie și se depărtează de țărm, tainic. Luciano îi spusese că bărbații erau marinari greci și că dansul era unul al acelor locuri, dans pe care nu-l poți vedea decât în tavernele grecești. Dar micul Paolo, asurzit de vacarmul făcut de bărbații biruiți de domnia aburilor băuturii și doborât de oboseala de peste zi, când cutreieraseră piețele și bazarurile, adormi cu un singur gând: că în curând o să revadă canalele lui dragi. Că o să-i povestească tatălui său cum Luciano îl învățase să se cațere agil ca o pisică pe veliera mică. Cum privise nopți la rând cerul acela, în care se adunaseră pentru el toate stelele din lume. Cum spălase ca un adevărat mus puntea și, mai ales, cum îl ajutase pe Luciano cu brațele lui firave la orice îndeletnicire marinărească, din care putea învăța ceva.
Părăsiseră Thessalonikul și pluteau într-o după-amiază liniștită, privind cum în zare se adunau turme de nori, ce înnegreau parcă văzduhul. Luciano îl liniștise, spunându-i că “Saturnalia” dăduse piept cu furtuni puternice și mânioase, dar niciuna nu o învinsese.
- Paolo, orice călătorie pe mare trebuie să fie bântuită și de o furtună! Mai mare sau mai mică...Un voiaj fără a da piept cu fața turbată a mării, biciuind prova, este un voiaj plictisitor...! Imaginează-ți, să povestești celor de acasă cum ai înfruntat în galera ta toanele mării spumegate!
Dar turmele de nori fuseseră mânate spre apus de toiagul aspru al vântului, ce începuse să muște prin colți de valuri din carena galerei. Sclavii asudau din greu pentru a menține galera pe linia ei de plutire, în timp ce Luciano și alți marinari manevrau velele pentru a le pune obrazul de pânză sub pala vântului, pentru ca înaintarea să se facă mai lesne. Din înalt săgeți aspre de bură se prelingeau pe vergile și straiurile velelor, lovindu-se cu clinchete ascuțite de spinarea punții centrale. Luciano îl trimisese pe Paolo în cabină, când, deodată, marinarul urcat pe gabia mare în punctul de observație se auzi sub torentul de ape, ce începuse să taie aerul din ce în ce mai lacom:
- Corabie la pupa!
Luciano intră în cabina comandantului, care ținea cu braț tare timona, ce începuse să se zvârcolească sub strânsoarea lui.
- Corabie la pupa, comandante! Ce facem? Încetinim, ca să le dăm binețe, când ne vor ajunge din urmă, sau nu ne abatem de la curs?
- Spune vâslașilor să țină galera pe loc, poate sunt tot neguțători italieni și ar fi bine să mergem împreună spre casă. Drumurile au fost sigure până acum, și, dacă am ieșit din arhipelagul grec, nu cred că o să avem probleme cu musafiri nepoftiți.
Vântul își mai alinase vaierul, coborând pe valuri spre adânc și corabia ce plutea în spatele galerei se vedea acum mai bine. Comandantul ieșise pe punte și privea în zare:
- Ce steag arborează? îi strigă el marinarului aflat pe gabie sub mantia de ploaie ce nu mai contenea.
După câteva clipe se auzi glasul omului, care se lua la întrecere cu palele ușoare ale vântului, ce se alinta acum prin pânzele uriașe.
- Este o caravelă, cu o cruce mare și galbenă pe vele...
- Ordinul lui Hristos, spuse Calogero celorlalți marinari, care umpluseră puntea. Trebuie să fie sub steag portughez. Ordinul lui Hristos este un ordin cavaleresc portughez...
Caravela ușoară se apropia ca o coajă de nucă săltând pe spuma mării. Acum se distingea și steagul portughez, arborat pe catargul central.
- Este o caravelă redonda, îi șopti îngrijorat Calogero lui Luciano. O caravelă de luptă cu vele pătrate. Foarte agilă în deplasarea pe mare...
Comandantul nu apucă să termine fraza, că marinarul de pe vela mare strigă cu disperare, luându-se la întrecere cu vântul ce se ridica din nou în fuioare din hula adâncă:
- Coboară steagul portughez....coboară steagul...!
- Pirații! spuse Calogero, ducând mâna la șold, unde ținea un pistol, pe care însă nu îl folosise niciodată în călătoriile lui și pe care-l ținea la vedere doar pentru impresia pe care arma o producea supra oamenilor săi.
Între timp, Paolo ieșise din cabină, auzind murmurul de pe punte. Luciano îl privi o clipă și se gândi că locul acestui copil nu ar fi trebuit să fie aici, în mijlocul mării și al primejdiei. Se apropie de el și îi spuse:
- Paolo, vreau să te întorci în cabină și să nu ieși de acolo, orice s-ar întâmpla, până nu îți spun eu, bine?
- Dar ce se întâmplă? întrebă copilul, care încerca să vadă printre trupurile mătăhăloase ale marinarilor ce se întindea dincolo de galera lor, care acum nu mai înainta.
- Lucruri pe mare, pe care un copil ca tine ar fi bine să nu le vadă! Oameni nu tocmai prietenoși se îndreaptă spre noi. Să sperăm că Fecioara va fi cu noi, așa cum a fost mereu în drumurile pe apă. Du-te, du-te și să nu ieși din cabină, până nu-mi vei auzi glasul! Încuie și ușa! Ai înțeles? Este un ordin! Și un mus trebuie să respecte ordinul unui marinar vechi și mai bătrân decât el!
Paolo fugi speriat spre cabină și încuie ușa. Scoase de la sân bucata de pânză și o mângâie, apoi o sărută și se ghemui în spatele dulapului, în care Luciano ținea hărțile, compasul și riglele cu care măsura seară de seară traseele pentru a doua zi. Tot acolo se aflau și sticlele cu rom ale lui Luciano și biscuiții aceia pufoși, cu care își încheia copilul ziua.
Calogero poruncise oamenilor să treacă la posturi, iar sclavii erau îndemnați să-și dubleze eforturile asupra vâslelor. Trebuiau să se depărteze cât mai repede de acea caravelă a morții, dar galera era încetinită de vântul puternic din prova și de gabaritul ei.
Comandantul regreta acum că pusese să se desființeze micile afeturi pe care fuseseră așezate odinioară tunurile de calibru mic. Asta pentru a face loc mărfii, mai ales lemnului din Calabria. Acum se vedeau nevoiți să facă față unor oameni deosebit de cruzi doar cu pistolul său învechit de la brâu, cu câteva arme aflate la bord și cu forța brațelor oamenilor lui. Caravela se apropiase însă mai repede decât se așteptau ei, și acum se putea observa steagul negru arborat de pirați. Comandantul se apropie de prova și printr-o portavoce încerca să lege un dialog cu urmăritorii.
- Suntem o galeră comercială... Suntem civili, neînarmați...Vrem să ajungem cu bine în Santa Maria del Mare, de unde am plecat acum trei luni...
Dar vorbele comandantului se pierdeau în aerul învolburat de apropierea caravelei. Corabia ușoară făcu o manevră agilă și se îndrepta acum din lateral spre “Saturnalia”. Calogero nu apucă să își reia locul pe puntea superioară că două lovituri de tun străpunseră carena galerei, care parcă gemu din rărunchii ei de lemn și oțel. “San Rafael”, caravela piraților, se îndrepta cu viteză spre galeră și Calogero știa că abordajul nu va putea fi evitat. Alte două lovituri de tun îngropară pupa sub un perete înalt de apă și nimeni de pe “Saturnalia” nu se mai gândea acum decât la confruntarea directă cu pirații. Pintenul de fier al lui “San Rafael” se înfipse cu zgomot surd în sternul galerei, care pârâi ca sub furtună. De pe puntea caravelei țâșniră figurile întunecate ale piraților, înarmați ca pentru o bătălie decisivă. Pe rând, marinarii venețieni începură să cadă sub plumbii necruțători sau sub tăișul săbiilor late sau încovoiate. Calogero reuși să culce la pământ doi pirați cu pistolul său demodat, dar furia acestora curăță în scurt timp puntea de orice încercare de împotrivire. Se așternu o liniște de moarte și de pe caravelă se auzi un glas tunător:
- Luați tot ce se poate lua. Găsiți pungile cu aur, căci nu degeaba am așteptat noi ca “Saturnalia” să își verse marfa în Thessalonik și numai după aceea să o atacăm. Apoi vedeți să nu mai rămână nimeni în viață. Oricum, în câteva ore trupul galerei va poposi în mormântul de sub ape...Grăbiți-vă, că furtuna care ne-a amenințat acum ceva vreme se reîntoarce!
Paolo auzise strigătele disperate ale marinarilor, focurile de armă și canonada tunurilor, care făcuseră să fremete trupul galerei sub pulberea de foc.
Auzise și acel glas, care ordonase ca nimeni să nu fie lăsat în viață. Auzi pași ce se apropiau de cabina lui Luciano. Spera ca bărbatul, de care se atașase atât în decursul călătoriei să vină și să-l protejeze. Auzi lovituri în ușa care cedă imediat. Un bărbat uriaș, cu o barbă roșcată năvăli în cabină. Începu să cotrobăie prin dulapul lui Luciano și se arătă foarte mulțumit de cutia cu rom, pe care o descoperi. În acea clipă îl zări și pe copil.
- Ia te uită, ce avem noi aici! rânji el spre micul Paolo, care încremenise în ascunzătoarea sa. Un cărăbuș...un cărăbuș, care se ascunde de Manterola...Ia, ia vino încoace, jivină mică și păroasă! Vino, să-ți ia Manterola măsura la spinare...!
Uriașul îl înșfăcă pe Paolo de reverul hainei și-l ridică în sus ca pe un fulg. Copilul începu să țipe și să încerce să-l lovească pe bărbatul, care sui cu el pe puntea principală. De acolo trecu pe puntea caravelei și îl aduse în fața unui marinar în vârstă, cu fața roasă de vânturi și cu o privire neagră și grea.
- Căpitane Benicio Freira, îi spuse uriașul acestuia, am găsit la venețienii ăștia fricoși un cărăbuș. Un cărăbuș ascuns într-o cabină, lângă un dulap plin cu rom jamaican...
Paolo privea cu ochii măriți de spaimă la adunarea acelor bărbați nespălați, înfricoșători și care râdeau în hohote, privindu-l. Copilul știa că laguna sa dorită și canalele sale dragi sunt acum atât de departe. Întoarse privirea spre “Saturnalia”, ce începuse să scârțâie, scufundându-se tragic în apele învolburate, ce înghițiseră cu sărutul lor lacom trupul galerei. Paolo știa că acolo, printre cadavrele săltate acum de valuri și date ofrandă fundului mării se afla și Luciano. Omul care-l luase pentru a-i salva viața într-o călătorie, ce ar fi urmat să fie de neuitat pentru el. O lacrimă i se prelinse pe obraz și mâna lui mică și speriată strânse la piept bucata de pânză, ca și cum ar fi cerut ajutor singurei ființe, care fusese alături de el, ori de câte ori îi fusese greu.








.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!