agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2672 .



Rochia de bal (V)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cailean ]

2009-02-18  |     | 



V.

Emoția aceasta, a apropierii de Olivia, nu-l făcea deloc să se simtă în apele lui. Uneori ajungea să se vânture îndelung prin preajma magazinului, fără a avea curajul să intre. Ori se răzgândea când era la doi pași. Dar odată intrat, totul se transfigura. Era ca un prag peste care, dacă pășeai, nimereai într-un cu totul alt tărâm. Olivia avea un fel de putere magică asupra lui.

Se întâlniseră când el își căuta nu știu ce șnururi pentru draperii, atunci când schimbase camera. Dar intrat, întâmplător, se trezi brusc într-o cu totul altă lume, căreia de atunci nu i-a mai scăpat. Ori magazinul acela de draperii era pragul unui alt univers, ori totul nu se petrecea decât în mintea lui mereu răsucită. Dar nu-i păsa. Curând nu mai fusese atent, atunci, nici la explicații, nici la culori, nici la ciucurii care trebuiau să atârne la capetele șnurului ce lega draperia. Fusese fascinat de mâinile ei. Asta în primul rând pentru că nu avea curajul să o privească în ochi, îi trebuia un alt loc unde să-și atârne privirea, iar gesturile încheieturilor ei, acele răsuciri plutitoare cu degete lungi și subțiri, parcă erau incantații ascunse. Da, l-au vrăjit imediat. Mâinile! Parcă desenau în aer forme alambicate, parcă întregul ei trup nu era în acele clipe decât mâini. Parcă în ele singure sălășluia întreaga viață a universului. Și toate tainele lui. Erau sigure și ferme, dar moi și unduitoare. Parcă erau fluturi o clipă, pentru a se tranforma, brusc, în văpăi aprinse. Apoi erau iarăși câmpii și..., și totul cu o delicatețe de neimaginat.

Cu efortul descoperirii unor noi fiorduri, ajunsese la cot, apoi, cu greu, la umeri. Nimic artificial, nimic atent studiat, ci doar o revărsare naturală, parcă neconștientizată, a unui balet ocult și armonios al gesturilor simple. Mișcările brațelor ei suple erau valuri ale unui ocean teribil, care îl inunda prin toate fisurile ființei lui, până în străfunduri. Simțea furtuni clocotind și simțea adieri ale unei mângâieri de care abia dacă-și mai amintea. A aflat doar mai târziu de unde această revărsare de armonii. După câteva zile, când începuseră să vorbească și despre altceva decât despre draperii și ferestre, despre nuanțe care să întâmpine în chip fericit culorile interioare ale camerei. Era studentă la conservator. Violoncelistă. Asta era! În clipa în care aflase, brusc și-o închipui cântând și înțelesese de unde acea vrajă a trupului ei muzical. Acum înțelegea de ce, atunci, încă din prima zi, fusese inundat de o nestăvilită dorință de a fi îmbrățișat de acele liane mișcătoare. Nu îi spusese asta niciodată. Cum să îi spună așa ceva?

O văzuse de atunci în concerte. Știa locul din sală de unde se vede perfect violoncelul. Părul ei blond adus până în dreptul umerilor și curbat spre interior flutura deasupra unor mâini dezlănțuite. Sau plutitoare. Sau liniștite și apunând potolite în poală sori ale unei galaxii doar bănuite. Ființa ei cânta o muzică încă nescrisă. Avea și compoziții proprii. Da! Își amintea perfect. Era aproape ora închiderii și el intrase. Poate că ea îl văzuse venind, sau poate că nu, ci doar simțise nevoia să cânte și o auzi în spate exersând. Compozițiile ei erau atât de stranii, iar sobrietatea violoncelului le făcea atât de grave, iar mișcarea coatelor ei semăna atât de mult, atunci, cu niște neputincioase schelete de aripi, încât Filip, apropiat pe nesimțite, își simți ochii împunși de sulițe subțiri și necruțătoare. O iubea?

Și mai era ceva. Olivia se oprea uneori și privea departe. Ca și când și-ar fi adus aminte de ceva important și trebuia să-și adune detaliile pierdute. Își întindea puțin gâtul, ca o egretă din stuf, își asmuțea întreaga ființă spre un glas tainic ce venea dintr-un loc neștiut. Erau câteva clipe în care, probabil, mișcarea întregului univers se oprea și la ea ajungeau ecourile unor bucle de timp. Degetele ei rămâneau încremenite și așteptau. Filip ajunsese aproape să anticipeze acele momente, și le dorea, și ar fi vrut mai mult ca orice să le poată pătrunde taina. Să fie el în mijlocul lor. Erau urmate imediat de un zâmbet atât de clar, încât fața Oliviei, cu ochii mijiți, iradia. Era zâmbetul ei inconfundabil, când umerii i se făceau arcade și se aplecau peste el în bolți răsfrânte. Se simțea atunci cucerit până în măduva oaselor lui chinuite.

Ea era Olivia și la ea mergea acum ca spre singura insulă posibilă.

Când era singură în magazin vorbeau uneori despre personajele lui. Cum ar fi să le schimbe? Ce să le pună să facă? Îi plăceau ideile ei și îl inspirau. Ea reușea să intre în pielea lor și-și juca rolul până la capăt. Și chiar mai mult de atât. Când se despărțeau, el nu mai știa dacă își ia de fapt rămas bun de la Olivia, sau dacă nu cumva de la unul dintre personajele pe care ea i le juca. Sau îl întâmpina cu salutul lor, împrumutat. Sau îl punea să ghicească, ”ei, acum cine sunt?” Dacă erau cumpărători în magazin, ființa ei devenea opacă. Reușea să se rupă complet, sau, poate, nu era decât un alt rol, de data aceasta inventat de ea. Vorbeau foarte serios atunci despre draperii și perdele, despre textura materialelor, despre culoarea lor în lumina zilei sau în lumină artificială. Discuții artificiale despre lucruri artificiale. Era, totuși, mai ușor. Acum era singură și îl cuprinse un fel de panică. Din nou va sta lângă ea și nu va putea să scoată o vorbă, sau se va aventura din nou în lumea personajelor sale închipuite? Îi era teamă, era o alegere grea, pe care nu o putea controla în niciun fel, era pur și simplu o pantă sau alta a unei lunecoase simțiri de moment. Dar despre ei? Despre ei doi va avea vreodată curajul să spună ceva? Simțea că dacă s-ar fi apropiat prea mult de ea, ar fi fost foarte posibil să înceapă să-i facă aceleași scene cumplite de gelozie ca și Francescăi. Mai bine nu! Să stea mai departe. Nu voia să o împovăreze cu iubirea lui capricioasă. Și apoi, ar fi fost, oricum, inutil. La capătul ei așteaptă, oricum, dezamăgirea. Mai bine rămânea departe. Mai bine rămânea în niciun fel.

O să scrie și o să le pună pe personajele sale să facă totul. Să vorbească ele despre mâini. Despre cum arată ele pe catifea. Despre zâmbetul ei. Despre felul cum i se îngustau ochii atunci când zâmbea. Despre liniile obrajilor și încruntarea bărbiei. Despre arcul nevăzut dintre două ființe umane care rezonează la apropierea celeilalte. Dar nu putea face nimic. Absolut nimic! Ar fi fost incoerent și patetic. Știa asta. Iar ea va râde de el, așa cum făcea Francesca de fiecare dată. Îl va respinge și va râde și totul se va spulbera. El n-ar fi reușit niciodată să facă ceea ce personajele lui făceau întotdeauna. Personajele lui, da. Ele erau viața lui adevărată. El nu era nimic. El era un simplu spectator al unei lumi fascinante din jur. El era doar închipuitorul. Viața o trăiau alții. În asemenea momente își dorea să intre cineva în magazin, să reînceapă să vorbească despre caroiajul inegal al unei bucăți nenorocite de material textil.



Avea atâtea gânduri! Termina conservatorul și ce va face? Încotro? Rămâne cu magazinul mamei de draperii? Va pleca? Nu!, ce fac cu mama acum? Să dai lecții de violoncel la copii? Câți mai cântă azi la violoncel? Îl fac barcă! Barcă îl fac! Da, era într-adevăr o barcă. Violoncelul era corabia ei de salvare. Se agăța de el cu disperare atunci când avea nevoie, iar el o ducea mai departe. Că de furtuni n-avea lipsă. Era reazem, era fereastră. Îi vorbea ca unui frate mai mare. Ca unui tată pe care îl pierduse încă din copilărie, atât de cumplit. N-a înțeles niciodată unde-i tot spunea mama că s-a dus. Unde? Cât de departe s-a putut duce și de ce nu mai vine? Și de ce rochița ei aia, pătată cu sânge, n-a mai văzut-o niciodată? Ha? Spune-mi! Spuneee-mi! Reazem.

Cântând se desprindea de lumea din jur și evada într-un loc unde o așteptau câteva gazde desăvârșite, care o primeau cu reverență și pe care, uneori, parcă le vedea aievea în cele mai neașteptate momente. Devenea o sofisticată doamnă barocă atunci când se întâlnea cu Bach, era oaspetele vesel al lui Vivaldi ori Corelli care și-o disputau asiduu. Brahms o întrista de cele mai multe ori și aproape plângea în brațele lui Palestrina, dar se despovăra în adierea aerului grav al preferatului ei contemporan, surprinzător de clasic, Barber.

La magazin exersa cel mai bine. Acolo nu deranja pe nimeni, niciodată. Încuia ușa lăsând clienții să privească nedumeriți orarul și să se strâmbe privind, cu mâna streașină la ochi, prin vitrină. Să se holbeze! Oricum nu le pasă, nimănui nu-i pasă de nimeni. Cam acestea erau gândurile ei când tânărul străin cu ochi de ceață intră în magazin și s-a făcut că nu-l observă. ”Ãsta ce mai vrea? Tichete de parcare?” Dar primul lui cuvânt a înmuiat-o pe loc: ”Eu credeam că e primăvară”. Cu accentul pe a. Întotdeauna când spunea "primăvară" punea accentul pe a. Așa i-a spus. Nu tu ”bună ziua”, nu tu ”știți, aș dori să vă întreb”. Iar cât timp au discutat despre șnururi și i-a arătat tot felul de materiale, și-a cântat ”Primăvara” în cap. Când a plecat, ține foarte bine minte asta, străinul i-a spus, întorcându-se încurcat din ușă: ”Aveți cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată”. S-a simțit atât de bine în ziua aceea, iar el nu cumpărase încă nimic. ”Are să mai vină.” Și el a venit. Și acum era într-adevăr primăvară. Ajunsese să-și expedieze rapid clienții din magazin, pentru ca el să aibă curaj să intre. Apoi observă că era mai degajat când nu erau tocmai singuri. Atunci a schimbat tactica și și-a ținut clienții în magazin. Devenise mai amabilă și prietenoasă fără să-i fie prea greu și, mai mult, observase că îi este chiar mai bine așa. Ciudatul ei vizitator cumpărase și croise și corectase o groază de draperii, de parcă ar fi avut vreo vilă cu treișpe camere. Dar ea înflorea pe zi ce trece. Simțea asta în toate fibrele trupului ei. Devenise mai atentă, și descoperi oglinda din camera din spate a magazinului. El avea întotdeauna câte o carte prin buzunar și la început a crezut că vrea să pară deștept. Dar el nu ținea deloc la asta și nu prea mare i-a mai fost mirarea când într-o zi, pe la a treia draperie, i-a dat o carte de-a lui. Poezii. Și atunci a înțeles ochii lui de ceață, și privirea pierdută, și neatenția continuă la ce se întâmpla în jur. Și de ce, când vorbea cu el, uneori avea impresia că el face eforturi evidente pentru a fi atent la discuție. ”Mi-ați influențat foarte mult un personaj și acum m-aș bucura să-l și citiți” i-a spus și de atunci lumea ei a fost cu totul alta.

Filip Conta scria, deci, poezie. Filip devenise nelipsit de la concertele ei. Rare, dar el afla întotdeauna. Vreo opt luni pe an purta un fular lung înfășurat la gât sau atârnând și știa că nu-și prea calcă cămășile. Avea cravate preferate pe care le asorta întotdeauna perfect. Mânca pe apucate, cam de trei ori în două zile. Trăia prin personajele lui, dar prea mult le lăsa să-l domine. Asta i se păru drăguț la început, dar observă curând că era o întunecată obsesie care îl împiedica să vadă împrejur. Dar se mulțumi cu jocul de-a personajele fictive, aceasta fiind și modalitatea cea mai ușoară de a comunica cu autorul lor. Lumea se lărgise și pentru ea, și Olivia privea în sfârșit și dincolo de Vio, violoncelul ei cel gras.

Dar atitudinea complet inadaptată a lui Filip o paraliza pe Olivia întotdeauna. ”Lumea lui ireală mă ucide puțin câte puțin. El nu vede asta, Dumnezeule?” Și atunci a apelat la Vio. Era tot la magazin și-l zărise pe Filip venind, și nu mai voia o altă zi mută și s-a dus în spate și a cântat, astfel încât Filip să o audă când va intra. A cântat cu toată ființa ei îndoită, simțind universul concentrându-se într-un singur punct din mijlocul pieptului ei. ”O să-i cânt piesa mea cu egrete”. Știa că-i plac egretele. ”Violoncelul o să-i spună tot ce nu pot eu să îi spun.” Filip intrase, ea nu-l vedea, dar îl simțea ca pe o stâncă înrădăcinată acolo. Stătuse neclintit până la ultimul acord, iar când ea ridică privirea îi zări, prost ascunsă, acea ceață udă din ochi.

Pe atunci îi citea deja de mult timp poezia și îl vedea pe el întreg scris acolo. O rugase pe vechea ei prietenă Amy Garden să încerce să-i traducă o carte, pentru ca el să poată intra în cursa pentru Barlow. Și acum, acum chiar reușise! Dar simțea că începe să-i urască poezia pentru că ea îi era mai aproape decât persoana lui mereu îndepărtată, indecisă, parcă tot mai ireală și evanescentă. Iar iubirea ei creștea ca o uriașă plasă de fluturi care se întindea tot mai mult pentru a încerca să cuprindă o ființă de fum. Se trezea pentru el în fiecare zi, și vindea mai departe draperii, și cânta. Și îl aștepta să vină, și-l implora în gând să spună odată ceva și despre ei doi. Îi strecura în palmă câte o bomboană de ciocolată în staniol, și îi vedea cum îi coboară gestul de mulțumire din ochi înspre buze. Îi simțea însă, cu durere, și ezitarea continuă și îi venea să urle și să-l izbească cu pumnii în piept. Cu pumnii ei mici ca niște aripi.

Filip intră, iar ei îi venea să-i strige în față că ea e acolo pentru el. Dar nu-i spuse decât atât:
- Filip, am mâine concertul de absolvire.
- Știu, am să fiu acolo.
- O să cânt și preludiul ”Suitei 1” de Bach.
- Cu cele 15 secunde. O să cânți cele 15 secunde magnifice din finalul preludiului, numai pentru mine?
Olivia își stăpâni necrezut un val năucitor de lacrimi. Viața ei întreagă era numai pentru el.
- Da, ultimele 15 secunde din final, vor fi numai pentru tine.

Însă știa acum foarte bine ce avea de făcut. Nu-i va spune nimic. Își va lua în secret și ea bilet pentru Praga, se va ascunde, alt hotel, alt avion, dar va merge să-l vadă pe Filip primind premiul pe scena aceea care va exista doar pentru o seară.

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!