poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3263 .



Nina
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [malena ]

2009-04-19  |     | 



Nina

pssst..…, dormi???
mmhhhh..…, încerc, dacă taci din gură....
încerci ???... ... cum poți acum să dormi?....ai uitat ce s-a întîmplat ieri?....eu n-am uitat, nu-mi iese din cap,nu pot să dorm, tu ce spui ,o să fiu mîine iar bolnavă?.....
În orice caz o să fiu eu bolnavă, dacă nu taci acum din gură!!!......mă uit vizavi de patul meu și văd silueta mică stînd în pat ciufulită și agitată.
Un foșnet de cearceafuri, un lipăit de picioare goale și mă trezesc cu ghemotocul mic și cald lîngă mine.
Mă dau puțin mai la o parte să avem loc amîndouă și prin lumina pe care luna o trimite prin fereastra înaltă văd dinții mici și albi sclipind într-un zîmbet speriat.
Și acum..? ... am voie să rămîn la tine?..cu mînuțe calde mă cuprinde de gît și se cuibărește lîngă mine... încercăm să nu băgăm în seamă frica care ne taie respirația.
Îi simt prin cămășuța subțire corpul mic și slab, încerc să o învelesc din toate părțile, îi simt pe frunte părul ud și lipit de piele și știu că are iar febră.
O jale amestecată cu o mînie contra soartei neînduplecate se urcă în mine, un gol ireparabil se împrăștie prin corpul meu, mă simt neputincioasă în fața unui dușman nevăzut, un dușman ce ne rumegă încet pe toate și mai ales corpul ei mic și fragil, nevinovat și plin de dragoste pentru tot ce este în jurul lui.
Ca niciodată, doresc din visurile mele să apară zîna cu toiagul fermecat, să mă întrebe „ce-ți dorești”; acum știu ce-mi doresc... : să o pot ajuta pe Nina.
Cîndva, adormim amîndouă și a doua zi o găsesc încovrigată la picioarele mele, ca un cățel.
Lumina dimineții străbate prin ferestrele înalte, geamurile sînt decorate cu îngeri grăsulii, flori exotice de toate culorile și păsări încremenite în zbor.
Soarele trimite raze portocalii și albastre prin peisajele din sticlă și îndulcește atmosfera sălii cu paturile albe așezate de-a lungul pereților.
Mă aplec asupra ei, îi dau la o parte buclele răvășite și suflu ușor pe genele lungi ce umbresc fața mică și palidă.
Cu ochii închiși îmi caută mîna și mă ține strîns.
Nina...Niiina.....e timpul să te scooli.....ea deschide numai un ochi, celălalt nu-l văd e ascuns în pernă, ochiul este limpede și sclipitor, sper să fie semn bun și să se simtă mai bine astăzi.
Se scoală încet, se reazemă într-un cot, cască lung și în sfîrșit se dezmeticește.
Mă duc la dulapul nostru de haine, un dulap uriaș din stejar pînă la tavan cu uși înalte și ghirlande încolăcite, picioarele sînt capete de lei sculptați, sub tavan dulapul are în fiecare colț îngeri aplecați în rugăciune, cu aripile deschise și privirile îndreptate spre paturile noastre......... în raftul cel mai de jos caut o bluză, o fustă și ciorapi groși, din lînă, pentru picioarele subțiri și mereu înghețate.
Nina se așează pe genunchi în pat, îi trag cămașa de noapte peste cap, ea ridică brațele slăbuțe și o ajut să se dezbrace.
Corpul slab este străveziu și de la gît pînă la sub brațe pe sub pielea subțire se ramifică venele albăstrii.
O îmbrac în grabă cu un maiou alb, deasupra îi trag bluza peste brațele întinse și închid nasturii cu degetele fluturînd.
Se așează apoi la marginea patului, îi ridic ciorapii groși pînă la genunchi și fusta plisată, cam lungă, o strîng cu un cordon pe talie.
Fericită, coboară din pat și face o piruetă prin cameră, arătînd ca o umbrelă colorată.
Părul numai bucle nu trebuie de fapt schimbat, doar o panglică de culoarea fustei o înnod în creștetul capului într-o fundă care saltă la fiecare pas.
Ne așezăm apoi amîndouă pe marginea patului și așteptăm ca și celelalte fete să se îmbrace.
Pe rînd, două cîte două se adună apoi toate cuminți și pornim pe holul lung înspre baie.
Nina tropăie cu pași mărunți pe lîngă mine și cu ochii în jos se încăpățînează să țină ritmul cu mine, împiedicîndu-se la fiecare trei pași.
Baia este o cameră mare înaltă și rece, în tavan atîrnă un singur bec și de-a lungul peretelui acoperit cu faianță albă asemănătoare unui spital se înșiruie zece chiuvete.
Podeaua din piatră cenușie este prin colțuri crăpată, iar vizavi de chiuvete sînt trei cabine cu dușuri vechi, din care picură la intervale regulate cîte un strop lung de apă.
Într-un colț, o găleată albastră cu un lichid lăptos emană un miros de dezinfectant și ochii încep să-mi lăcrimeze.
Fetele se împart la chiuvete și începem toaleta de dimineață, cu apă atît de rece că ne amorțesc degetele.
Eu împart chiuveta cu Nina, ea are un scăunel din lemn pe care se urcă, pentru-a ajunge la robinet. O ajut să se usuce pe față cu un prosop aspru și fața ei, de obicei palidă, capătă o culoare roz, iar în momentul acela arată ca un mugur de trandafir.... ; privind-o, simt cum mi se strînge inima și o rog să aștepte pînă sînt și eu gata.
Între timp, celelalte fete și-au terminat toaleta și pornim din nou, în rînd de cîte două, spre clasă.
Pe băncile din lemn pătate cu cerneală și scrijelite cu tot felul de inițiale așteaptă pentru fiecare cîte un pachețel de biscuiți, înveliți în celofan.
Toate fetele încep să sporovăiască în același timp, glasuri cristaline amestecate cu foșnet de celofan rupt străbat dintr-o dată clasa, trezind-o la viață.
Nina stă liniștită în bancă, privește zîmbind și gînditoare la colegele ei vorbărețe.
Ei niciodată nu-i este foame dimineața, pune biscuiții în scobitura lunguiață pentru creioane, scoate dopul de la călimara cu cerneală și-l așează atentă alături.
Ușa se deschide și profesoara, o fată tînără înaltă și subțire, îmbrăcată cu o fustă gri și cu o bluză albă, intră în clasă.
Părul bogat îl are strîns la spate, lăsînd liber profilul delicat; ochii umbriți de gene lungi sînt gînditori și plini de duioșie. Este profesoara noastră preferată, niciodată nu ridică glasul și are pentru fiecare un cuvînt drăguț.
Își pune pe catedră servieta din piele și se întoarce cu un zîmbet spre noi, urîndu-ne bună dimineața. Toate fetele îi răspund în cor și ea începe inspecția mîinilor.
Punem fiecare o batistă albă pe bancă și deasupra așezăm amîndouă mîinile pentru control, dacă sînt curate și unghiile tăiate.
Totul este la ea numai o formalitate, așa cer instrucțiunile, niciodată nu a mustrat pe cineva sau să ne fi tras de urechi, cum face profesoara de chimie.
Ajunsă în fața Ninei, o apucă ușor de bărbie, îi ridică fața mică și o întrebă încet de ce nu a mîncat biscuiții.....își retrage mîna brusc și apasă palma pe fruntea fetei....
Nina, cred că tu ai febră!, spune îngrijorată și mă privește întrebătoare.
Se îndreaptă spre catedră, deschide servieta neagră, scoate o portocală și o cojește cu degete pricepute. Feliile subțiri le pune pe o foaie de hîrtie și le așează în fața copilei, pe bancă.
Cu o voce liniștită și totuși hotărîtă o roagă să mănînce toată portocala.
Primim și noi portocale dacă sîntem bolnave?!!.....întreabă Paula, trei bănci mai în spate.
Nimeni nu o bagă în seamă, fetele stau serioase și îngrijorate în băncile lor, așteptînd o minune.
Nina ia două feliuțe de portocală, pe care cu greu le mestecă, se uită apoi vinovată la profesoară și lasă ochii în jos.
Profesoara nu mai insistă, se uită întrebătoare la mine, eu dau numai ușor din cap și ea se îndreaptă spre ușă, spunîndu-ne peste umăr că se întoarce imediat.
Rămase singure, se așterne o liniște adîncă în clasă...... Stela, cea mai bună elevă a clasei, se apropie de banca unde stă Nina și, înroșindu-se pînă la rădăcina părului, îi propune să o ajute la lecții.
Stela, grăsuță cu obrajii bucălați și mai tot timpul îmbujorațI, este o fată foarte timidă, extrem de intelligentă; inteligența îi stă deseori în cale. Nu are prietene, dar toate fetele o respectă; are momente, în timpul cursurilor, când cade într-un fel de transă. Realitatea o părăsește, dar, după cîteva secunde, se întoarce din lumea tăcerii și totul pare neschimbat.
Niciodată nu a rîs nimeni de starea ei, așteptăm liniștite să se întoarcă … și nimeni nu vorbește despre ce a fost.
Nina. cu cei opt ani pe care-i are, este cea mai mică din clasă, celelalte fete sînt între 11 și 13 ani și toate o iubesc pe Nina, ca pe-o soră mai mică; Stela, poate mai mult decît celelalte.
Ușa se deschide și profesoara intră însoțită de doctorul internatului, un bărbat cu părul alb, în halat alb, totul este alb împrejurul lui...... Se apropie de Nina, îi ia mîna și o privește adînc în ochi.
După un timp, se întoarce la profesoară și, cu o voce liniștită, îi spune că ar fi bine ca Nina să meargă cu el, la infirmerie.
Profesoara este de acord; el se îndreaptă spre ușă. Nina se întoarce spre mine și, cu ochii speriați, mă întreabă dacă o voi vizita.
Fără să știu dacă este posibil sau nu, îi promit că voi veni imediat după lecții, să învățăm amîndouă. Doctorul o ia de mînă și amîndoi părăsesc clasa; Nina se mai întoarce o dată și spune celorlalte fete la revedere.
Un murmur de rămas bun trece prin clasă și ea iese încet pe ușă.
Profesoara, îngîndurată, ne dă liber pentru restul zilei și părăsește în grabă clasa.
Tăcute, ne întoarcem în dormitorul nostru și încercăm să uităm întîmplările din noaptea trecută, fiecare își caută ceva de lucru și nimeni nu îndrăznește să vorbească.
Neliniștea nu-mi dă pace și pornesc mult prea devreme spre infirmerie.
O soră în halat alb mă întîmpină, îmi spune că Nina nu are voie să se obosească și deocamdată nu are voie să primească vizite....mă conduce pe un hol lung, pînă la un geam care desparte două camere mari și luminoase.
Într-una din camere o văd pe Nina în pat, capul cu fața palidă și buclele răvășite este culcat pe o pernă albă și ochii mari au cearcăne adînci.
Mă vede la geam și bucuroasă îmi face semn cu mîna.... eu îi dau de înțeles că nu am voie să intru și ea lasă tristă mîinile pe pătura subțire. Îi arunc un sărut prin geam și îi fac semn că voi veni și mîine.
Mă grăbesc să ies, imaginea ei așa mică și pierdută nu-mi dispare din fața ochilor.
Ajunsă în sala noastră găsesc patul Ninei plin de jucării și animale din stofă: toate fetele și-au jertfit jucăriile preferate pentru Nina.
Paula vine la patul meu și, printre lacrimi, încearcă să-mi explice.... ce a spus în clasă despre portocale nu a fost cu intenție rea. O asigur că Nina nu este supărată și încet se liniștește.
Cu picioare de plumb mă îndrept spre fereasta mare și încerc, printre îngerașii grăsuli și florile colorate, să privesc afară; o amintire îmi strînge inima, cu o claritate dureroasă revăd ziua cînd la pervazul prea înalt o fetiță într-o rochie lungă și pe vîrful picioarelor încearcă să privească în grădină. O privesc de la spate și silueta ei subțire și fragilă îmi aduce un zîmbet pe buze.
Mă apropii de ea și o întreb, ca într-o doară, dacă nu vrea un scaun. Cu ochii mari se uită la mine și-mi răspunde că ea vrea să vadă numai cerul....... e sigură, Domnul a aflat deja că ea a ajuns aici și EL vrea acum să vadă cum îi place.
Aha....și cum îți place aici?
Cu ochii la fel de mari, dar cu o privire încăpățînată, îmi răspunde că este bine, doar holurile sînt prea întunecate și scările din lemn închis nu fac o impresie veselă.
Mă mir în sinea mea de atenția ei la lucruri pe care, de obicei, numai maturii le observă și o întreb cum o cheamă.
O cheamă Nina, are opt ani și două luni și a sosit azi dimineață.
Noi toate știm de ce sîntem aici și nu mai găsesc necesar să o întreb de cînd este bolnavă, mai ales că din cînd în cînd are o tuse atît de cunoscută.....
Ieri seară Nina a fost smulsă brutal din lumea ei cu îngeri și cu Domnul ei, care o petrece peste tot....ne culcaserăm, eram la granița spre vise, cînd, un țipăt groaznic, ne-a făcut pe toate să stăm țepene în paturi....
Am sărit toate la ușă; pe holul întunecos am încetinit pașii. Culoarul îngust era luminat doar ici și colo de cîte o lămpiță atîrnată de perete; lumina gălbuie se subția pe pereți și se topea la capătul holului, dansînd straniu prin colțuri. În dreapta, holul se termina cu o oglindă pînă la tavan, în ea pluteau umbre stranii; ne întoarcem la stînga și pornim toate în direcția țipătului.
Prin întunericul cenușiu ajung la noi plînsete și oftări....o ușă se deschide brusc și profesoara de chimie, într-un capot lung, decolorat și cu moațe pe cap, iese zburlită pe hol.…; noi prindem curaj și ne ținem după ea, călcîndu-ne una pe alta pe picioarele goale.
Trecem pe lîngă scara din lemn întunecat, care nu-i place Ninei, capete de lei sculptați și fixați la capătul balustradei rînjesc la noi cu dinți ascuțiți.
La capătul coridorului, ultima ușă din dreapta este deschisă și patru fete, în cămăși lungi de noapte, stau în mijlocul camerei și se uită speriate în jurul lor.
Doamna Vîlvoi (profesoara de chimie ) întreabă supărată de ce a fost sculată din somn, cu gălăgia asta infernală.
Cele patru fete încep toate în același timp să vorbească, cu glasuri ascuțite, înecate de plîns..... .....nerăbdătoare, profesoara le poruncește să tacă și să vorbească numai una.
Trei dintre fete se uită speriate la o fată slăbuță, cu o piele mai închisă la culoare decît celelalte, care-și frînge mîinile și aruncă în toate părțile priviri speriate.
O cheamă Anișoara și cu pauze, printre sughițuri, povestește...... în mijlocul nopții o umbră neagră foarte mare, s-a ridicat din nimic la capul patului, a început să hîțîne patul ei cu putere, să urle, ca apoi să sară pe perețI, lăsînd pe zid urme adînci de gheare și la sfîrșit a dispărut prin geamul închis.
De abia atunci a putut să strige ajutor și s-au găsit în patul ei multe fire aspre negre de păr.
Între timp, a apărut și femeia de serviciu, speriată, făcîndu-și cruce și scuipînd în sîn.
Albă la față, ascultă ce povestește fata și, mai mult șoptind, spune la rîndul ei cum, pe vremuri, în camera aceasta a fost omorîtă fata baronului.... se apleacă, dă covorul la o parte și într-adevăr, pe dușumeaua lustruită se văd pete mari de culoare roșu întunecat, care după cum spune ea, nu au dispărut niciodată, cu toate că au fost frecate…, ca apoi să apară din nou..... În toată învălmășeala care s-a produs, nu am observat că Nina a dispărut.
Ies pe coridorul întunecat, las toată frica la o parte, încep să o caut și să o strig neliniștită.
Spre mine vin, prin oglinda din celălalt capăt, umbre lungi; plutesc prin apa neagră, uleioasă; își întind brațele subțiri, ghearele zgîrîie suprafața apei, o încrețește și se opresc în ramă ca la un mal din pietre negre.
Nici nu știu cum am ajuns în dormitorul nostru, uitați au fost leii și umbrele pe coridor. În sala mare și pustie luna aruncă umbre argintii pe paturile goale.
Condusă de un gînd venit de nu știu unde, mă duc la dulapul mare și caut cu mîinile bîjbîind printre haine....mă cațăr pe de-a-ntregul în dulap; în colțul cel mai din fund dau de un picior gol și rece. Vorbesc în șoaptă, o rog să-mi răspundă și să-mi dea mîna....o găsesc pe întuneric și încet o trag spre mine, o iau în brațe și rămînem așa o clipă așteptînd ca bătăile inimii să se liniștească.
Încet, încet, ne tîrîm afară, ne așezăm pe pardoseala rece și rămînem așa tăcute fiecare cu gîndurile ei.
Aduc pătura de pe patul meu, ne învelim amîndouă în ea și încerc să aflu de ce a fugit.
După o vreme, Nina spune cu un glas subțire , șoptind doar pentru ea, nu cred că vorbea cu mine și nici nu cred că știa de prezența mea.... ceva rău, foarte rău a simțit în camera aia, a trebuit să fugă, Domnul ei nu mai era acolo, nu mai era nimeni acolo, numai răul acela, care plutea sub tavan și ne urmărea pe toate.
Își pune mîinile pe față, se face mică, apăsînd fruntea pe genunchi și se leagănă în neștire, iar mie mi se încrețește pielea pe corp.
Reușesc cu greu să o scot din starea asta și o conving să vină în patul meu, nici eu nu mă simțeam bine singură.
Adoarme, șoptind o rugăciune, stînd de vorbă cu Domnul ei pe care fericită l-a regăsit .
Cele patru fete au fost împărțite prin alte dormitoare, iar camera aceea a fost încuiată.
A doua zi grădinarul a gasit-o pe Anișoara în parc, spînzurată de o cracă groasă......fața și gîtul aveau zgîrieturi adînci și negre.
Celelalte trei fete au fost duse la un spital din oraș și nimeni nu îndrăznea să întrebe de ce și dacă se mai întorc.
Nina se ofilise în ziua aceea, văzînd cu ochii, și a stat toată ziua la fereastra mare privind cerul.
Acum este la infirmerie și nimeni nu știe cînd se va întoarce......
O presimțire rea se strecoară urîtă și găunoasă în sufletul meu. Undeva știu mai mult decît aș vrea, încerc să închid ochii în fața realității, mă iau singură în brațe și-mi spun povești.....mă strecor prin
praful culoarelor, merg tot înapoi, nu există un început, nu știu ce aduce ziua de mîine și cînd se va termina......pe Nina nu am mai văzut-o niciodată.
Ea a dispărut a doua zi din internat, am putut numai să aflu că a fost dusă într-un sanatoriu, în zadar am întrebat peste tot, nimeni nu părea să știe despre ce vorbesc, iar întîmplările din ultimile trei zile păreau c-ar fi povești din ani lăsați de mult uitării.....a dispărut din viața mea, ca o spumă suflată de vînt..................
Mă simt singură dar nu părăsită, singurătatea îmi face bine, chem toți demonii din trecut, vin învîrtindu-se, prin gurile negre și căscate scot un strigăt mut, mă uit la ei, nu simt frică, doar o nepăsare în fața morții, o dorință de liniște și împăcare cu restul lumii..... o călătorie la pomul vieții zilnic plănuită, vreau numai să privesc în depărtare să simt cum zbor, ca în copilărie, cînd puteam zbura de cîte ori dorința lua formă în capul meu.
Timpul, cel mai mare dușman, nu vrea să se întoarcă, nu pot fugi după el, îmi curge printre degete, nu-l pot prinde, rîde de mine și, neputincioasă ,mă uit cum dispare; stau în drum, drumul meu merge ca întotdeauna înapoi, zburând nepăsător mai departe.........
Anii au trecut, nu mai sînt bolnavă, cel puțin nu mă mai trimit la case cu duhuri. Visurile rele și țipetele în mijlocul nopții mă caută și acum. Am învățat să trăiesc cu ele. Pomul vieții mă așteaptă mai departe, un motiv în plus să nu-mi mai fie frică; dorm cu lumina aprinsă și umbrele se topesc pe pereți fără să le văd. Am acceptat nopțile așteptînd lumina zilei, nu mi-e foame niciodată dimineața și mai ales nu sufăr biscuiții.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!